Asociații, pe ici, pe colo
Ani de zile am tocat argumentele, le-am întors pe toate feţele, am înşirat avantajele, am încasat contraargumente, am polemizat amical, am avut pretext de conversaţie la pomeni, botezuri, onomastici. I-am bătut la cap cu încăpăţînare: asocierea îmi părea cea mai logică soluţie, cea mai eficientă, cea mai profitabilă. La un moment dat, m-au trecut şi dubii identitare. Prea semănam cu activiştii de pe vremuri care duceau muncă de lămurire pentru intrarea în colectiv. Neliniştile astea mi-au trecut repede atunci cînd am constatat, în urma unei verificări sumare, că nu purtam pistol.
Şi trecură anii, şi primarul Onţanu s-a hotărît să facă din piaţa Obor o piaţă aşa-zis europeană. Tare m-am enervat la momentul ăla. Sînt născut şi crescut în preajma Oborului şi demolarea respectivă m-a deranjat. Argumentele invocate mi-au părut subţiri şi fără noimă. Cunosc mari oraşe europene în care pieţele agroalimentare sînt chiar asta: pieţe în care se vînd legume, fructe, brînzeturi, şuncă, ouă şi dulciuri, într-o fermecătoare devălmăşie, stîrnind mirosuri amestecate, invitînd la negociere, plimbare şi negoţ de rit vechi. Primarul Onţanu a crezut că o piaţă aşa-zis europeană trebuie musai să semene cu un mall, să fie învelită în termopan şi să aibă aer condiţionat. Astăzi, noua piaţă este gata. Nu pot spune că rezultatul final îmi displace, deşi am rămas cu nostalgia vechii pieţe. În fine, nu despre viziunea primarului asupra modernităţii este vorba. Urmarea interesantă a mutării într-un nou sediu a fost impactul asupra foştilor mei camarazi de conversaţie din Vidra. Pentru a căpăta mai multe tarabe şi a avea o poziţie mai puternică de negociere cu administraţia pieţei, a apărut Asociaţia Legumicultorilor din Vidra. Au şi firmă la vedere. Carevasăzică, asocierea s-a făcut prin cel mai pur mecanism de piaţă. Piaţă la propriu. Îi aştept acum să ceară încredinţarea angroului de la Sinteşti, din marginea renumitei şatre. Acolo au construit nemţii, prin anii ’95-’96, un complex modern pentru colectarea legumelor din zonă. Sînt şase asemenea construcţii în jurul Bucureştiului, cîte una în dreptul fiecărui sector. Teoretic, producătorii ar fi trebuit să se asocieze, să îşi înfiinţeze cîte o cooperativă şi să ia în antrepriză aceste mici burse de legume şi fructe. Din ce ştiu eu, pînă acum nici una dintre aceste miniburse nu a ajuns la vreo asociaţie. Pur şi simplu, deoarece nu există respectivele cooperative. Oamenii din Vidra ar putea fi primii care să reuşească. Sînt curios dacă vor mai veni pînă în Obor sau vor prefera să îşi ducă marfa doar pînă la depozit. De curînd, am aflat de o asociere funcţională şi prin Bărăgan, în zona Călăraşilor. Fără să intru în amănunte, am aflat că au mai mult de o sută de membri, că iniţiativa şi consultanţa necesare la momentul constituirii au venit tot dinspre Germania, că fac un profit frumuşel şi că reuşesc să îşi negocieze o poziţie bună pe piaţa cerealelor sau în faţa furnizorilor de seminţe, utilaje sau insecticide. Au luat fonduri europene încă de pe vremea SAPARD-ului (pentru necunoscători, asta înseamnă înainte de aderare, adică înainte de 2007). Continuă să ia şi în ziua de azi, pe alte linii de finanţare, cele de dezvoltare rurală. Tractoarele şi combinele sînt proprietatea asociaţiei. Nu li se potrivea modelul maschinen-ring, mai utilizat în Ardeal, în triunghiul săsesc. Acolo, fermierii îşi cumpără utilajele astfel încît utilizarea să fie cît mai eficientă. Hans are plug, Jurgen are tractor, Dieter are combină. La momentul aratului, toţi trei folosesc plugul lui Hans, tras de tractorul lui Jurgen. Cînd vine vremea recoltei, toţi folosesc combina lui Dieter. Foarte simplificat, cam ăsta e mecanismul de funcţionare al unui maschinen-ring, des întîlnit în Austria şi Germania.
Din păcate, asocierile ţărăneşti sînt rare în România. Pe lîngă puţinele exemple de succes, poţi înşira duzini de eşecuri. Este clar că asocierea în sine nu reprezintă remediul unic, universal şi singur aducător de profit în agricultură. Îţi mai trebuie agronomi, ingineri şi economişti. Iar pe aceştia îi produce sistemul de învăţămînt. Iar ăsta e alt subiect.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
