Patriotismul

Există o scurtă proză a lui Borges care, pentru mine, rezolvă definitiv problema patriei şi, prin extensie, marea problemă derivată, cea a patriotismului. Se numeşte „Istoria războinicului şi a prizonierei“ şi poate fi găsită într-unul dintre volumele de maturitate ale lui Borges, numit Aleph. În această proză, ni se prezintă două cazuri, opuse ca sens, dar identice ca esenţă sau – cum spune autorul cu mult mai bine decît aş putea să o fac eu – „faţa şi reversul unei monede, pentru Dumnezeu egale“. 

Despre primul caz, Borges ne spune că l-a aflat într-o carte a lui Croce. Este cazul lui Droctulft, un războinic longobard care participă la asediul Ravennei, în secolul al VI-lea sau al VIII-lea – sursele lui Borges sînt, desigur, borgesiene. Acest războinic, venit din întunericul reavăn al pădurilor nepătrunse, febril de energia păgînă a distrugerii, bîntuie alături de „ai săi“ cîmpia nordică italiană, ca să prăduiască, să siluiască, să ucidă, într-un delir pur al anarhiei. Însă trăieşte un şoc în faţa Ravennei, oraş în care vede ceva ce nu mai văzuse vreodată: „Vede ziua, marmura şi chiparoşii. Vede o lume multiplă, dar ordonată; vede un oraş, un organism făcut din statui, temple, grădini, case, biserici, fîntîni, capiteluri şi spaţii libere frumos ordonate“ – spune Borges. Ceva în sufletul inocent şi crud al sălbaticului se mişcă, ceva nebănuit se deşteaptă în el sau, poate, ceva din el ce fusese atît de evident încît părea natural se stinge pentru totdeauna. Droctulft trece de partea Ravennei şi moare apărînd oraşul pe care venise să-l atace, împreună cu „ai săi“. I s-a construit un mormînt superb pe care s-a scris un epitaf în latină. Singur că, purtat de instinctele sale pure, războinicul Droctulft nu avea nici cea mai vagă bănuială că poate exista ceva ce se numeşte istorie, dar, din punctul de vedere al istoriei, el a avut dreptate, pentru că la capătul următoarelor secole, longobarzii „săi“, care l-au socotit trădător cu toate consecinţele teribile pe care această acuzaţie le poate avea la un trib germanic, au devenit lombarzi ca şi locuitorii Ravennei şi apoi, cu toţii şi împreună cu alţii, italieni. Al doilea caz ajunge la cunoştinţa scriitorului din povestirea bunicii sale, soţia colonelului Borges, comandant prin 1870 al frontierelor argentiniene de la nord şi de la apus. Este cazul unei indience – al cărei nume autorul nu ni-l dezvăluie sau poate că nici nu îl ştie –, care era, de fapt, o englezoaică din Yorkshire ai cărei părinţi emigraseră la Buenos Aires şi care, copilă fiind, fusese răpită în timpul unei invazii de indieni, cum erau obişnuite în oraşele de la limita pampasului de atunci. Cincisprezece ani mai tîrziu, ea era soţia unuia dintre cei mai bravi şefi de trib indieni, cu care avea doi copii şi era fericită. De altfel, acesta este şi răspunsul pe care indianca îl dă bunicii autorului, ea însăşi englezoiacă cu spleen-ul exilului marital de la marginea lumii, cînd aceasta îi propune să nu se mai întoarcă în sălbăticie, să îşi ia copiii şi să revină în Anglia. „Sînt fericită!“ – i-a răspuns indianca, a întors spatele şi a plecat. În timp, în aceeaşi carne care îşi urma creşterea şi descreşterea, copila răpită se stinsese şi apăruse o femeie, care nu mai vorbea aproape deloc englezeşte, care se mîndrea cu soţul ei şef de trib şi cu copiii lor, care se îmbrăca şi păşea ca o indiancă şi care, ca ultim act de identitate, a făcut un gest cît o declaraţie existenţială definitivă: „...într-o fermă, aproape de mlaştini, cineva jupuia o oaie. Ca într-un vis, indianca a trecut în goana calului. S-a aruncat la pămînt şi a băut sîngele cald. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că nu putea altfel, sau ca un semn de dispreţ şi de sfidare“. 

Aceşti doi oameni – un barbar care şi-a părăsit tribul pentru oraşul sofisticat pe care trebuia să-l distrugă, murind ca să-l apere, şi o englezoaică din Yorkshire care a fost răpită de barbarii sud-americani şi care a devenit fericită în prizonieratul ei – sînt modelele mele de patriotism. Lecţia lor îmi pare supremă şi mă tulbură mai adînc decît o poezie de O. Goga sau un discurs al lui N. Iorga.  

De cîte ori simt cît este de insuportabil să fii român, mă gîndesc la povestea lui Borges, la războinic şi la prizonieră. Borges însuşi avea un sentiment patriotic rafinat şi discret, ca o reducţie pentru vioară a unei întregi simfonii, ca o nostalgie, căci nostalgia e tot ce poate fi mai trainic în sufletul unui scriitor sud-american. După cum îi plăcea să spună: „pentru mine, patria înseamnă un anumit acord de chitară, cîteva portrete şi o sabie veche“.  

Patriotismul e un drum fără întoarcere pe care îl alegi sau, poate, te alege el. Patria e o povară pe care nu o poţi purta decît dacă eşti fericit cu ea – patriotul este un Sisif fericit, cum ar spune Camus. Dacă nu poţi fi aşa, atunci mai bine nu eşti patriot, atunci înseamnă că nu ai ajuns la momentul patriotic al biografiei tale sau, poate, că nu ai în tine puterea acestei opţiuni – ceea ce, mă grăbesc să precizez, nu este deloc un semn de slăbiciune, un handicap sau o cauză de inferioritate. Unii ar zice, chiar, dimpotrivă. În orice caz, dacă ajungi pe drumul patriotismului pentru că te-au împins alţii, eşti pierdut. Atunci, patriotismul devine o conspiraţie împotriva ta, o iluzie uriaşă, dacă nu chiar o minciună criminală.  

ianuarie 2006