O statistică

● Provocările (intelectuale) ale cotidianului: Muică, sîntem neam de hateri; Anul I după Brucan – violenţă într-un bloc; Fenomenul guriţă-garofiţă – diminutive; Europass; Bac plus ultra (3406, dar doar 81 like!); Zoom urban (doar 2640, dar 237 like!), Micile aberaţii ale marilor oraşe, Micul Bucureşti; dar nu Jurnal de vacanţă, Vetălău, România în anul raţei (220/1); 

● Imaginea de sine/Sensibilităţi identitare: Biografia unui spectacol; Suspectat de a fi român; Despre parvenire; Fuga de societate; Cultura nemulţumirii; Revenirea religiosului; Lecţia de istorie; Modernizarea învăţămîntului românesc; Balada lui Oedip (la limită, e prea teoretic); Drumul aurului; dar nu Gîlceava lemnului cu piatra (doar 846!), Cultură şi agricultură (611/4), Împotriva patrimonializării (711/4), Ochii basarabenilor (137/0); 

● ???: Despre iubire şi senilitate; dar nu Rătăciţi printre obiecte (1629/0); 

● Dezinteres: Închiderea societăţii deschise (1892/12); Paideia şi impactul intelectual (2008/37); Meserie, brăţară de aur (sondaj, 1853/5); Adio, arme (1722/21); Turnul lui Babel (1199/20).  

De mult mă ispitea acest exerciţiu pseudo-statistic, ce poate părea, la prima vedere, uşor narcisist: „ratingul“ propriilor mele articole în Dilema veche. Raţiunea acestei tentaţii este însă mult mai „sociologică“ şi ne-personală, chiar dacă a fost pusă în mişcare de o impresie cît se poate de subiectivă: trăgînd din cînd în cînd cu coada ochiului la numărul de cititori şi al intrărilor „like“ ale pilulelor, am avut de multe ori surpriza (extrem de personală!) de a vedea un număr impresionant de cititori pentru texte care mi se păreau relativ anodine şi, invers, deziluzia (şi mai personală...) că articole pe care le consideram deosebite şi importante treceau relativ neobservate. Desigur, uneori scrii mai bine, alteori – mai rău şi uneori e vacanţă. Dar eram tot mai convins că nu atît cum scrii contează, ci despre ce, subiectul în sine. Nu despre un „top“ al autorilor este deci vorba, ci despre o privire vag orientată de cifre asupra temelor care par să aibă mai multă trecere la public – mai exact, la publicul (probabil) mai tînăr, care accesează site-ul revistei şi se manifestă în acesta. 

Trebuie să încep totuşi cu o simplă plasare statistică în „ratingul“ Dilemei vechi. Faţă de Andrei Pleşu, cu peste 15.000 de intrări şi 565 de „admiratori“ în medie pe articol, eu, cu doar puţin peste 2000 de intrări şi 100 de „admiratori“ în medie pe anul acesta, aproape că nici nu exist. (Între paranteze fie spus, imaginea încetăţenită că orice ar scrie Pleşu, lumea îl citeşte, măcar ca să-l înjure, nu pare să fie tocmai conformă cu realitatea: pentru unele pilule a ajuns la recorduri de peste 30.000 de cititori, dar pentru altele a „căzut“ la în jur de 5000, cu doar cîţiva sau chiar nici un admirator... Or, Andrei Pleşu are tot timpul acelaşi stil inconfundabil, oscilaţiile acestea părînd astfel să fie datorate tot subiectelor!). Cu aproximativ 3600 de accesări şi 67 de „admiratori“ în medie, următorul în „top“, Mircea Vasilescu, se află deja în „normalitatea“ unei astfel de reviste. În ceea ce mă priveşte, mă aflu undeva în plaja de mijloc, cu oscilaţii astfel cu atît mai semnificative pentru ceea ce mă interesează de fapt. 

Am luat deci articolele pe un an şi m-am uitat la reacţiile numerice ale cititorilor. Lucrurile nu stăteau nici pe departe aşa de alb-negru cum avusesem impresia, nu existau în mod clar subiecte „aşa da“ şi subiecte „aşa nu“. „Ipoteza“ mea maniheistă s-a năruit deci. Şi totuşi, ceva părea să se întrezărească în aceste ape vălurite ale „scorurilor“. Am grupat şi regrupat articolele, le-am analizat ca pe interviurile cu care mă întorc de pe teren, le-am comparat, încercînd să intuiesc ce ar putea avea în comun cele din top şi cele din coadă. Cu timpul, ceva-ceva s-a desprins şi două, trei teme majore şi-au făcut apariţia. 

Una dintre ele este organic legată de numele rubricii şi ar putea fi intitulată „provocările cotidianului“. Provocările „intelectuale“ însă, cu multă „materie brută“, dar şi cu reflecţii şi generalizări digerabile, căci simplele relatări de viaţă obişnuită, oricît de „picante“ sau „duioase“ ar fi fost ele, au fost penalizate fără ezitări (de exemplu, „Jurnal de vacanţă“, „Vetălău“, „România în anul raţei“). Nu (doar) anecdotica atrage deci, ci o minimă căutare a sensului secund, suficient de problematic pentru a fi dezbătut. În această categorie, recordul de audienţă îl deţine „Muică, sîntem neam de hateri“ (chiar dacă aportul meu era firav, subiectul e-comunicării nu avea cum să lase indiferent publicul virtual al Dilemei vechi), urmat la distanţă de povestea diminutivelor şi de întîmplări comentate din viaţa oraşului („Anul I după Brucan – violenţă într-un bloc“, „Zoom urban“, „Micile aberaţii ale marilor oraşe“, „Micul Bucureşti“ etc.). 

A doua categorie de succes, la fel de consistentă, ar putea fi intitulată „sensibilităţi identitare“: tot ceea ce are de-a face cu imaginea românilor – ce sîntem, ce credem că sîntem şi de ce, cum ne văd alţii, cum ar trebui să fim şi ce ar trebui să facem, de la raportarea la comunism la actuala cultură a nemulţumirii. La această categorie, pe primul loc se află pilula „Biografia unui spectacol“, care relata despre reacţiile publicului la filmul Autobiografia lui Ceauşescu, urmată de „Suspectat de a fi român“, ce a întrunit un număr record de „admiratori“ care, cred, s-au regăsit în această suspiciune etatizată şi generalizată cu care ne confruntăm cu toţii. Celelalte articole tratează subiecte diverse, de la învăţămînt la religie, dar toate ating o coardă sensibilă, un of identitar explicit şi uşor patetic. Interesant este însă că acele pilule care tratau mai abstract (dar şi mai aprofundat) probleme definitorii ale românităţii – de la civilizaţia lemnului la problemele structurale vechi ale agriculturii noastre – au fost mult mai puţin citite şi aproape deloc apreciate (cotele acestor pilule sînt cele mai scăzute). Interesul pentru trecut pare să se oprească la atitudinile (actuale) faţă de comunism... 

În sfîrşit, au rămas răţuştile urîte, cărora mai nimeni nu le-a acordat prea mare atenţie sau, chiar dacă le-au citit, nu s-au declarat deloc încîntaţi de ele. Structura lor este diversă, dar toate au un grad mai ridicat de abstracţiune. Cel mai interesant caz este cel al unei pilule recente („Închiderea societăţii deschise?“), care tratează subiectul, care mi se pare esenţial, al noilor viziuni despre frontiere şi gestiunea mobilităţilor în Europa şi care a „plăcut“ doar unui număr de cititori de zece ori mai mic decît media. Se pare că străinătatea şi străinii nu interesează decît dacă şi cînd „au ceva cu noi“; în rest, problemele omenirii nu sînt şi ale noastre. 

Nimic nou sau surprinzător, de fapt, în aceste socoteli. Dar şi previzibilul spune ceva cînd se confirmă...  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.