Relativitatea morții

Un cunoscut mi-a povestit că se afla odată într-o vizită la nişte veri de-ai lui pe care nu-i mai văzuse de mult. Aceştia stăteau într-o casă foarte frumoasă din Bucureşti, plină de foişoare, scăriţe, cotloane şi uşiţe secrete, un loc care întotdeauna i se păruse ideal pentru poveşti cu fantome. A fost invitat la masă şi lumea şi-a ocupat locurile. Au vorbit ceva şi despre un fel de mîncare foarte mult apreciat de unchiul Vasilică. Amicul îşi amintea că unchiul Vasilică murise de ceva vreme. Şi deoarece gazdele chiar gătiseră acel fel de mîncare, amicul meu a încercat să-şi aducă aminte data exactă a morţii unchiului, bănuind că participă la vreun parastas pe care rudele sale uitaseră pur şi simplu să i-l menţioneze atunci cînd îl invitaseră. N-a reuşit să-şi aducă aminte. În momentul cînd s-a turnat vinul în pahare, se gîndea să verse o picătură în memoria răposatului. Parastas sau nu, gestul nu avea cum să strice. Odată cu paharul însă, a ridicat şi privirea spre o scăriţă în spirală pe care, de la etajul superior al casei, tocmai cobora unchiul Vasilică. Greu de descris înmărmurirea amicului meu şi repezeala cu care a pus paharul la loc pe masă. Rudele nu păreau deloc speriate de apariţia „fantomei“, ceea ce l-a făcut pe amicul meu să realizeze că unchiul Vasilică – pur şi simplu – trăia, că nu murise niciodată altfel decît în mintea lui. Multe eforturi i-au trebuit musafirului pentru a face faţă în continuare acelei mese şi acelei vizite. În orice caz, mi-a spus că n-a fost în stare să schimbe vreun cuvînt cu „decedatul“, care îşi savura, chiar în faţa lui, felul favorit de mîncare. Parcă Jerome K. Jerome a scris o schiţă asemănătoare. Între timp, trebuie spus că unchiul Vasilică, om fiind, şi nu fantomă, şi-a dat, ca mai toţi oamenii, obştescul sfîrşit. 

Mi-am adus aminte de povestea asta citind o ştire potrivit căreia o femeie din Rusia ar fi murit în timpul propriei înmormîntări. Adică, a deschis ochii în timpul slujbei şi, constatînd că se află în sicriu, s-a îngrozit. A fost repede dusă la spital, dar după numai cîteva minute a murit în urma unui atac de cord, de această dată de-adevăratelea. Situaţia nu e singulară. Chiar în respectiva ştire erau amintite cazuri asemănătoare din diverse colţuri ale lumii. Un brazilian, de exemplu, cică s-ar fi prezentat pe propriile picioare la propria înmormîntare, iar un bebeluş declarat mort a „înviat“ înaintea înmormîntării.  Sînt lucruri care se mai petrec din cînd în cînd şi în România. Nu vreau să amintesc tragicul caz al Ecaterinei Lovinescu şi nu pun la socoteală nici faptul divers că, recent, primarul Constanţei, Radu Mazăre, a descoperit că era dat drept decedat de către enciclopedia online Wikipedia. Dar mai e şi cazul maramureşeanului care, oprit de nişte poliţişti la un control de rutină, a aflat că în bazele de date oficiale figura ca decedat. A descoperit apoi că şi rudele îl ştiau mort şi că avusese loc chiar şi o înmormîntare în care „cadavrul“ său fusese îngropat într-un cimitir din Răşinari.    

Va să zică, unii oameni pot să moară de două ori, prima dată în percepţia unor apropiaţi şi a doua oară de tot. Moartea poate fi o simplă chestiune de percepţie. Şi cum o fi… tu să crezi că trăieşti, iar ceilalţi să creadă că ai murit. Poate că acesta e un fel de prim grad al morţii. Un alt grad, mai „avansat“, ar fi cînd cineva a murit de-adevăratelea, dar nimeni nu-şi mai aminteşte că a trăit. De curînd,  am auzit din gura cuiva o formulă despre un fost vecin: „Bietul Sorin s-a dus ca şi cum nici n-ar fi fost“. E un trist caz individual, dar există şi situaţii colective, unde nici tristeţe nu mai e. S-a întîmplat în 2004, ca urmare a tsunami-ului din Oceanul Indian, cînd unele localităţi au fost complet rase de pe faţa pămîntului şi n-au mai putut fi aflate nici măcar numele tuturor victimelor. Au fost morţi pe care n-a mai avut cine să-i revendice, deoarece toţi cei care ar fi putut face acest lucru muriseră la rîndul lor. Orice dovadă sau document referitor la existenţa lor a fost înghiţit de ocean.  

Acum, dacă întoarcem lucrurile pe dos, noi ştim bine că există şi varianta în care oameni morţi cu certitudine din punct de vedere fizic, continuă să fie cît se poate de vii în mintea altora. Ceauşescu e un exemplu. În ciuda deshumărilor şi dovezilor clare că fostul dictator zace îngropat de peste 20 de ani în cimitirul militar Ghencea, destui români îl cred încă viu. E un fenomen cunoscut s-a întîmplat şi cu Hitler. Spre deosebire de Hitler însă, Ceauşescu are „noroc“ de un spirit care continuă să-i bîntuie chiar şi pe mulţi dintre aceia pe deplin convinşi de moartea lui fizică. Uneori, spiritul ăsta se întrupează chiar în declaraţiile succesorilor lui la conducerea ţării. Cum s-ar zice, nici moartea nu e totdeauna ceea ce pare a fi.