Cogito interruptus

 – Ai cam dat-o în bară cu povestea ta despre „criteriul trei“! mă avertizează prietenul meu, Jurnalistul, de cum mă vede. 
– De ce? întreb eu, timorat. 
– Păi, tu ce vrei, să nu se schimbe nimic, să rămînă tot impostorii ăştia care au distrus învăţămîntul românesc? 
– !? 

Am rămas perplex. Ultimul lucru de care îl pot bănui pe Jurnalist este că ar fi înregimentat politic şi atunci critica lui ar fi una „pe linie de partid“. Nu, nici pomeneală, era sincer revoltat, în calitatea sa de intelectual român, rezonabil de patriot. Am mai schimbat cîteva vorbe şi m-am lămurit că nu citise în viaţa lui noua Lege a Educaţiei şi era total în afara „metodologiei“ ei de aplicare, care a răvăşit toate universităţile din ţară în ultima vreme. Era însă convins că o serie de universităţi nu au ce căuta pe harta educaţiei din România şi că e plin învăţămîntul de cadre didactice care nici ele nu au ce căuta în universităţile respective. Absolut de acord pînă aici. Din această premisă corectă, amicul meu o lua însă pe o scurtătură care îl ducea direct la concluzia că, dacă o lege îşi propune, oficial, să schimbe această stare de fapt, înseamnă că e bună. E bună după logica minimalistă „mai bine ceva decît nimic“. De aici pînă la a considera că este retrograd să o critici nu mai era apoi decît un pas. 

– Bine, dar... 
– Haide, nici un dar! mi-o taie scurt amicul, sincer îmbufnat. 

Mai apuc să zic în sinea mea că este o judecată în cel mai bun caz pripită, după care mă resemnez şi tac. E o discuţie „fără dar şi poate“, ca mai toate discuţiile româneşti din ultima vreme.  

Dar să o luăm şi invers: 

– Te-ai dat cu puterea, eşti fan Oprescu! mă ironizează amicul meu, Arhitectul. 
– !? 
– Păi, am văzut că sprijini proiectul lui cu distrugerea Buzeştiului! îmi explică acesta. 
– Am spus doar că proiectul nu e nou, datează din interbelic. Depinde însă cum îl faci... 
– Hai, lasă, tot aia e! mi-o taie scurt şi acesta. 

Să-i mai aduc aminte că am semnat nişte petiţii şi am fost împreună la acea mică manifestaţie cînd cu Hala Matache? Ce rost are, am fost judecat şi adjudecat, lucrurile nu pot fi decît simple, ori aşa, ori altminteri, tertium non datur! 

Şi exemplele ar putea să curgă pe încă multe pagini. Dar nu acest gen de discuţii amicale mă interesează, sau nu ele în sine, ci faptul că un anumit soi de intransigenţă pripită, care este de mult regula în spaţiul public, a ajuns să se reverse şi în astfel de contexte private, în afara oricărei mize reale. Nu psihologia unor persoane este problema, ci fenomenul social de masă. În acest sens, a devenit aproape imposibil în orice context să-ţi duci o idee pînă la capăt, iar de judecăţi ceva mai complexe şi dubitative nici nu poate fi vorba. Nimeni nu mai are răbdare să termine – sau să asculte – un gînd pînă la capăt, să cîntărească şi apoi să judece, într-un fel sau altul, nu contează, dar să judece! 

Pe vremuri, am fi pus probabil totul pe seama unei inflaţii de semidocţi şi parveniţi. Este mult prea puţin, este altceva. Multe dintre aceste persoane sînt departe de a fi neinstruite şi nu toţi sînt parveniţi. Chiar dimpotrivă, uneori. Discuţiile intelectuale de astăzi (adică avînd ceva de a face cu ideile), chiar şi cînd sînt între prieteni şi/sau oameni cu adevărat culţi, îmi dau tot mai mult impresia unei prime nopţi de dragoste a unui adolescent, care începe totdeauna năvalnic şi se termină de regulă jalnic. Nu (neapărat) de vreo incapacitate este deci vorba, ci mai degrabă despre „modul de utilizare“. 

Din acest punct de vedere, am senzaţia că am devenit o ţară de trupeţi scoşi pentru prima dată la bordelul vieţii publice. Hămesiţi, se reped cu toţii pe prima idee care le iese în cale, dar de la a doua frază, pornirea virilă li se fîsîie şi ajung iremediabil la un cogito interruptus (expresia aparţine Maestrului Umberto Eco). Frustraţi de eşec, pretind apoi de la orice preopinent, mimînd obiectivitatea, dovada criminalistică a reuşitei sale erotice: ce probă ai, băi, că ai avut-o (la idee mă refer)? Şi, oricum, ca să nu mai fie nici o problemă, ideile celorlalţi sînt declarate a priori curve! 

Acest machism eşuat, care nu cunoaşte diferenţa între sexe, se compensează apoi doar prin spectacolul mediatic pe care îl procură şi care oferă poporului orgasme ideatice de voaiorişti excitîndu-se singuri în faţa ecranului cu tauri comunali gonflabili. Ceea ce nu le-a ieşit acestora în viaţa reală, este înscenat astfel cu grijă în cea mediatică. Iar orgiile onaniste ale publicului sînt legitimate apoi ca rating. În acest exces de foliculine, personal mai am un singur dor: să mă lasaţi să mor... bou! Să fiu lăsat, adică, să-mi rumeg îndelung ideile, după ce le-am păscut şi eu, cum m-am priceput şi pe unde s-a nimerit. După care să mă înham din nou la jugul patriei şi să trag cum pot şi cît mai pot. Muncile cîmpului nu au fost făcute niciodată cu tauri comunali...  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.