Bute preşedinte?
Bute preşedinte?
O, da! Şi mama prim-ministrului prăjiturilor (atenţie, ştiu exact ce vorbesc!). Piratat de politicieni şi antipoliticieni, de afacerişti, de întreprinderi de stat care contribuie la puşculiţa-frunzuliţa şi, în general, de oricine are chef să se bage în seamă, Bute mai are doar de auzit celebrul îndemn cotrocenist care i-a zguduit urechile şi lui Hagi. Dar naţiunea nu mai e ca pe vremea Cupei Mondiale ’94. Nu mai există o luptă clară. Nu mai e vorba de „noi“ şi „ei“. E o ciorbă opacă din care oameni ca Lucian nasc o tresărire. Bute chiar a fost, pentru o zi, preşedinte, în sensul în care pînă şi pentru Elena Udrea a fost mai im-portant decît Traian Basescu. E ceva. Dar e un preşedinte în exil, căci şansa lui e să stea cît mai departe de ţară. Aici oamenii se bat pe bătaia lui. Aici imaginea lui e în clar-obscurul management-ului galei conform principiului „facem rău ca să facem bine“. Luăm bani de unde putem ca să promovăm România. O fi bine, o fi rău? Şi ce e România? Ce mai e? Bute, preţ de un pumn. Apoi, înapoi. Ştiţi de ce în Canada nu i se va striga „Bute preşedinte“? Nu, n-o întrebaţi pe ea…
