Libertatea de exprimare sub asediu

Recent, la un festival de literatură din Marea Britanie, m-am aflat printre vorbitori, pe tema libertăţii de exprimare. Pentru liberali, acesta e unul dintre punctele-cheie ale libertăţii. Democraţiile susţin libertatea de exprimare; dictaturile o suprimă. Pentru noi, în Occident, aparent aceasta e viziunea. Condamnăm guvernele care îi reduc la tăcere, îi arestează sau chiar îi ucid pe scriitori şi jurnalişti. Organizaţia Reporteri fără frontiere deţine o listă: 24 de jurnalişti au fost ucişi şi 148 – arestaţi chiar în acest an. Eliberarea mass-media de sub presiunea regimurilor e una dintre promisiunile pe care le vedem în mişcarea numită „primăvara arabă“. Totuşi, şi în Occident, libertatea de exprimare se află sub tensiune.  Tradiţional, legea britanică a impus două restricţii importante „dreptului la libertatea de exprimare“. Prima a fost interzicerea unor cuvinte sau formulări care pot perturba ordinea publică; a doua a fost legea împotriva calomniei. Amîndouă au justificări importante – menţinerea păcii şi protejarea reputaţiei indivizilor. Cele mai multe societăţi libere acceptă aceste limite ca fiind rezonabile. Dar, recent, legea a devenit şi mai restrictivă. „Incitarea la ură religioasă şi rasială“ precum şi „incitarea la ură pe baza orientării sexuale“ sînt acum ilegale în cele mai multe ţări din Europa, separat de alte ameninţări la adresa ordinii publice. Legea marchează o schimbare de la interzicerea unui limbaj care poate produce violenţă, la interzicerea unui limbaj menit să ofenseze. Un exemplu flagrant e legea împotriva negării Holocaustului. Negarea sau minimalizarea Holocaustului sînt considerate infracţiuni în 15 ţări europene şi în Israel. Se poate aduce argumentul că Holocaustul a fost o grozăvie atît de aparte, încît merită să fie tratată în mod special. Dar cazurile speciale, excepţiile, au obiceiul de a se multiplica. Franţa a scos în afara legii negarea „oricăror crime împotriva umanităţii recunoscute internaţional“. Iar dacă în ţările musulmane e ilegal să numeşti „genocid“ masacrul din 1915-1917 împotriva armenilor, în unele ţări occidentale e ilegal să negi amintitul masacru.  Unele ţări est-europene interzic în mod specific negarea „genocidelor“ comuniste. Iată cum cenzurarea memoriei, pe care odinioară noi ne-o imaginam cu naivitate ca fiind un semn al dictaturii, e acum o industrie în plină dezvoltare în „liberul“ Occident. Într-adevăr, cenzura oficială e doar ca un vîrf de aisberg comparativ cu cenzura culturală.  Ministrul de Interne britanic Kenneth Clarke a trebuit recent să-şi ceară scuze pentru afirmaţia că unele violuri sînt mai puţin grave decît altele, ceea ce ar implica necesitatea unei diferenţieri legale. Parada gafelor şi a înjositoarelor scuze ulterioare a devenit o caracteristică obişnuită a vieţii publice. 

În clasicul său eseu Despre libertate, John Stuart Mill apăra libertatea de exprimare, pe motiv că interogaţia liberă e necesară pentru cunoaştere. Restricţiile asupra anumitor zone ale interogaţiilor istorice se bazează pe o premisă opusă: adevărul e cunoscut, şi nu e cazul să-ţi mai pui întrebări. E absurd; orice istoric ştie că nu există un adevăr istoric definitiv. Rolul istoriei nu este să apere ordinea publică sau morala, ci doar să stabilească ce s-a întîmplat. Protejarea istoriei, din punct de vedere legal, nu face altceva decît să asigure cadrul în care istoricii să-şi poată face treaba în siguranţă.  Pentru a asigura acest cadru, adesea e nevoie să fie apărate şi drepturile persoanelor neplăcute, din punct de vedere al caracterului. David Irving scrie o istorie mincinoasă, dar judecarea şi arestarea lui în Austria pentru „negarea Holocaustului“ l-ar fi îngrozit pe Mill. 

Prin contrast, „corectitudinea politică“ se bazează pe argumentul că adevărul nu este cognoscibil. Declaraţiile despre condiţia umană sînt în mod esenţial subiecte de opinie. Dat fiind că opinia unor indivizi îi jigneşte, în mod aproape cert, pe alţii şi că asemenea opinii nu mai contribuie la descoperirea adevărului, măsura în care ele sînt ofensatoare devine singurul criteriu prin care sînt judecate. De aici rezultă tabuul asupra unor cuvinte, fraze sau argumente care descriu anumite persoane, grupuri sau obiceiuri drept superioare sau inferioare, normale sau anormale; de aici rezultă căutarea unor căi tot mai neutre  de a eticheta fenomene sociale şi, totodată, diluarea pertinenţei cuvîntului şi a interesului pentru limbă în general. 

Un exemplu clasic este felul în care termenul „căsătorie“ a fost înlocuit în discursul public cu cel de „familie“, implicînd ideea că orice „lifestyle“ e la fel de valabil, în ciuda faptului că cei mai mulţi oameni persistă în dorinţa şi obiceiul de a se căsători. A devenit tabu să descrii homosexualitatea ca o „perversiune“, cu toate că acesta era termenul exact folosit în anii ’60 de către filozoful radical Herbert Marcuse (care lăuda homosexualitatea ca fiind o exprimare a unei disidenţe). Astăzi, „toleranţa represivă“ a lui Marcus ar putea fi considerată drept un limbaj „stigmatizant“.  

Imperativul sociologic din spatele răspîndirii „corectitudinii politice“ e faptul că noi nu mai trăim în societăţi patriarhale, ierarhizate, monoculturale – care expun un acord asupra valorilor de bază. Eforturile patetice  de a imprima un simţ comun al „britanicului“ sau al „olandezului“ în societăţile multiculturale, atestă de fapt prăbuşirea unei identităţi comune. 

Limbajul public a devenit astfel o monedă comună de schimb cultural şi toţi sînt puşi pe observarea felului în care alţii i-ar putea deranja. Rezultatul este multiplicarea unor cuvinte ambigue care îngheaţă dezbaterea politică şi morală şi creează un decalaj tot mai mare între limbajul public şi ceea ce gîndesc oamenii obişnuiţi.  

Abuzurile presei populare fac şi mai dificilă apărarea libertăţii de exprimare. Avem nevoie de o presă liberă să expună abuzurile de putere. Dar jurnalismul de investigaţie e discreditat atunci cînd este corupt de moda „expunerii“ vieţii private a unor persoane celebre, fără ca la mijloc să fie vorba de vreun interes public. Ziarele pretind că orice încercare de a le ţine departe de dormitoarele oamenilor publici ar fi un atentat la libertatea de exprimare. 

Recunoşti cînd o doctrină are probleme, atunci cînd nici cei ce susţin că o apără nu-i mai înţeleg de fapt sensul. După acest criteriu, clasica doctrină a libertăţii de exprimare se află în criză. Mai bine am face o revizuire rapidă din punct de vedere legal, moral şi cultural, dacă vrem să păstrăm un sens propriu a ceea ce înseamnă să trăieşti într-o societate liberă.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes. 

Copyright: Project Syndicate, 2011  
www.project-syndicate.org

traducere de Andrei MANOLESCU