Avem o șansă. Cum o irosim?

România a fost inclusă de Comisia Europeană printre cele şase ţări care vor putea primi în condiţii mult mai uşoare banii din proiectele finanţate prin politica de coeziune. Cei dispuşi să vadă în aceasta o mare victorie trebuie să revină repede cu picioarele pe pămînt. Avem o şansă, dar mai e mult pînă departe. 

De fapt, ne aflăm în aceeaşi „grupă“ cu Grecia, Irlanda, Letonia, Portugalia şi Ungaria, celelalte cinci potenţiale beneficiare ale măsurii. Sîntem în „grupa“ statelor europene afectate în cel mai înalt grad de criza economică – Italia şi Spania mai lipsesc! – şi cărora Comisia Europeană încearcă să le dea un ajutor, în vederea creşterii economice şi a competitivităţii. E mai degrabă o măsură excepţională, pentru a salva state în situaţii extrem de dificile. Planul ar permite plata anticipată a unor fonduri deja alocate. Mai mult, statele beneficiare ar urma să contribuie cu doar 5% din valoarea proiectelor, faţă de o treime în prezent. 

Comisia speră astfel că programele care nu au fost încă executate, din lipsă de fonduri naţionale, să poată fi astfel finalizate. Iar ţările cu probleme să beneficieze de injecţii financiare importante, la costurile cele mai mici existente pe piaţă la ora actuală – practic, zero. 

„Aceste propuneri constituie un răspuns excepţional la circumstanţe excepţionale. Accelerarea utilizării acestor fonduri, împreună cu programele de asistenţă financiară, demonstrează angajamentul Comisiei de a impulsiona prosperitatea şi competitivitatea ţărilor cel mai grav afectate în urma crizei financiare, contribuind în acest mod la un fel de Plan Marshall pentru redresarea economică.“ – a declarat preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso. 

Din păcate, comunicarea Comisiei Europene a făcut prea puţin obiectul unor dezbateri, într-o Românie ocupată pînă peste cap cu bătăliile politice interne de zi cu zi. Iar atunci cînd, totuşi, s-a mai scris sau vorbit cîte ceva, tonul a fost mai degrabă unul entuziast – cum s-ar spune, ne-a pus Dumnezeu palma-n cap! 

Ei bine, trebuie spus că ne aflăm deocamdată în faţa unei propuneri care ar urma să fie aprobată, pînă la sfîrşitul anului, de Parlamentul European şi apoi de Consiliu. Aşa cum arată propunerea, este de aşteptat ca ea să fie îmbrăţişată cu entuziasm de majoritatea europarlamentarilor. Dar în Consiliu s-ar putea ca lucrurile să devină destul de complicate. Este posibil ca state membre mari contributoare la bugetul european – precum Germania, Olanda sau Marea Britanie – să ridice anumite obiecţii şi să ceară noi garanţii că banii contribuabililor vor fi cheltuiţi cu folos în ţările cu probleme. Şi că nu vor intra în buzunarele unor mafii locale. Blestemata monitorizare pe justiţie s-ar putea să ne tragă iarăşi în jos şi să fie invocată de unele state membre. Din Polonia se fac auzite – deocamdată, în presă – unele voci nemulţumite: De ce state care nu şi-au respectat ţintele de deficit sînt acum favorizate, în timp ce Polonia, care şi-a făcut temele, este pedepsită? Apoi, ce va spune Spania, o ţară care resimte şi ea din greu criza economică, dar a fost întotdeauna dată ca exemplu de eficienţă în absorbţia fondurilor europene? Nu se va simţi şi Madridul îndreptăţit să ceară anumite înlesniri? Cum ar fi primit premierul Zapatero, din ce în ce mai contestat la el acasă, dacă s-ar întoarce de la Consiliu cu mîna goală? 

E adevărat, Comisia a fost prevăzătoare şi a inclus în propunerea sa condiţii suplimentare, de altfel în acord cu noua filozofie a Bruxelles-ului privind politica de coeziune. Banii nu vor fi acordaţi oricum, ci vor fi finanţate proiectele care vor determina creştere economică şi ocuparea forţei de muncă sau investiţiile în infrastructura de transport. Chiar şi aşa, este posibil ca în Consiliu statele mari să impună condiţii mai multe şi mai aspre – liderii naţionali vor să reducă pe cît posibil riscurile de a fi criticaţi la ei acasă pentru largheţea cu care ar cheltui banii contribuabililor. 

Desigur, interesul României este în sensul opus: propunerea Comisiei să fie adoptată cît mai repede şi în condiţii cît mai lejere. Dar chiar şi aşa, va fi aceasta pentru noi o garanţie a succesului şi a redresării economice? Greu de spus. 

În primul rînd, pentru că, de la înălţimea etajului guvernamental, nu a venit nici un semnal că s-ar pregăti un program coerent pentru folosirea acestor bani. Ce vom finanţa? Care să fie proiectele care vor determina cu adevărat, pe temen lung, crearea de locuri de muncă, expansiune economică şi creşterea competitivităţii? În ce să investim, pe ce să pariem? Pe infrastructură, pe cercetare şi educaţie, pe agricultură şi dezvoltare rurală, pe proiecte industriale? Deşi asemenea teme ar trebui să facă obiectul viitoarei campanii electorale, puterea tace, iar opoziţiei nici că-i pasă! 

Un proiect naţional credibil, asumat de putere şi de opoziţie, ar putea avea darul de a convinge statele membre, în al treisprezecelea ceas şi jumătate, că merităm nu neapărat înlesnirile propuse de Comisie, ci, în realitate, banii contribuabilului european. 

Aşa cum au pornit lucrurile pare că ne îndreptăm mai degrabă spre un eşec istoric. Am ratat primul Plan Marshall, de după Război, din cauza unor lideri politici criminali de-a dreptul. Îl vom rata şi pe al doilea, din cauza unora inconştienţi? Timp pentru a schimba lucrurile încă mai avem. Dar este din ce în ce mai puţin.

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.