Ce bine că sîntem proști!
Acum doi ani am făcut o recenzie la cartea lui Dan Ariely, Predictably Irrational. Editura Publica a tradus-o în româneşte cu titlul Iraţional în mod previzibil. Dacă nu aţi apucat să o citiţi, v-o recomand cu căldură, am văzut-o prin librării. Ariely este unul dintre cei mai bine cotaţi autori din zona economiei comportamentale, adică zona de cercetare (academică) economică care studiază deciziile individuale, o adevărată ruptură de zona economiei clasice, care studiază pieţe şi sisteme.
Între timp, tot Publica a tradus în română şi continuarea – Iraţionalitatea benefică – Avantajele neaşteptate ale sfidării logicii la serviciu şi acasă. Chiar că neaşteptate. Prima carte a lui Ariely era cam sumbră, practic omul cerceta acolo cîteva moduri în care sîntem proşti în mod sistematic. Tindem să supraevaluăm ceea ce posedăm, tindem să ignorăm consecinţele pe termen lung, tindem să facem diverse prostii care acum, graţie unora ca Ariely, sînt clasificate şi studiate sistematic. În încheierea recenziei trecute („De ce sîntem proşti la cumpărături – Şi de ce e bine să rămînem aşa“) comiteam şi o critică de principiu. Ariely propunea diverse scheme, mai degrabă complicate, prin care statul sau alte entităţi ne-ar putea salva de noi înşine. Ei, aici aveam o problemă. Genul acesta de intenţii bune duce la catastrofe în practică, nu mai bine ne acomodăm cu propria prostie, decît să încercăm să o stîrpim dînd în alte păcate?
Tocmai de aceea e neaşteptată pirueta lui Ariely în această a doua carte. Omul se concentrează acum, nici mai mult, nici mai puţin, decît pe efectele benefice ale iraţionalităţii noastre. Adică demonstrează prin experimente că sîntem proşti într-un mod util. Cartea nu este academică (adică nu îţi rupi dinţii în teorii şi note de subsol), ci una de popularizare. Deci, merge de vacanţă, chiar şi pe plajă.
Şi este şi foarte haioasă, cum şi prima era. Profesorul Ariely are aşa o poftă de viaţă şi de experimente încît veţi rîde mult. Unele experimente chiar te lasă mască. De pildă, omul trebuie să simtă că munca sa are un scop. Ce a făcut experimentatorul? A luat două grupuri de studenţi cărora le dădea bani ca să facă nişte roboţei din piese Lego. Ei decideau cîţi roboţei, în funcţie de cîţi bani îşi propuneau să cîştige. Acelaşi scenariu pentru ambele grupuri, cu o mică modificare. În cazul primului grup, asistentul vine, ia robotul şi îl pune pe raft. Pentru al doilea grup, asistentul vine, ia robotul şi îl desface în bucăţi în faţa studentului care îl făcuse. Raţional vorbind, nu ar trebui să conteze. Studentul face robotul, ia banii, oricum ştie că va fi desfăcut în piesele iniţiale, doar nu crede că a creat o operă pentru eternitate. Dar simpla vedere a faptului că munca sa este inutilă – desfacerea imediată în bucăţi a robotului – a redus drastic pofta de a crea roboţi a celor din grupul 2 faţă de cei din grupul 1. Este iraţional? Este. Este benefic? Este. Munca cu sens, chiar şi aparent, face planeta să se învîrtă. Ei bine, cam aşa este cartea: experimente haioase, dar cu cap, interpretare, talent de scriitor şi povestitor din partea lui Ariely. Şi nu sînt decît cîteva zeci de experimente de acest gen. Ce alte modele de iraţionalitate benefică mai descrie profesorul nostru? Efectul IKEA: ţii mai mult la lucruri dacă implică şi ceva efort personal. Pentru asta i-a pus pe subiecţi să facă figuri origami şi apoi a organizat un tîrg, un fel de licitaţie pentru ce au produs, invariabil ceilalţi ofereau mai puţini bani decît credea autorul că face figurina sa din hîrtie. Mai aflăm că simţim o chemare iraţională pentru dreptate, chestie care ne face să ne răzbunăm, deşi nu avem nici un avantaj raţional din asta. Dar şi că nişte scuze cerute la timp au un efect uimitor, deşi raţional vorbind nu ne ajută cu nimic. (A angajat un actor pe post de chelner şi ăsta se încurca lăsînd rest prea mult. În timp ce interacţiona cu oamenii, actorul vorbea la telefon într-un mod nepoliticos. În unele cazuri îşi cerea scuze ulterior, în altele nu. Cei cărora le-a cerut scuze i-au spus în număr mult mai mare că se încurcase la bani, ceilalţi l-au pedepsit şi au plecat cu banii.)
Poate cea mai uimitoare demonstraţie a efectului benefic al iraţionalităţii este capacitatea omului de a se adapta. Ne adaptăm la medii ostile, ne adaptăm la ceilalţi, ne adaptăm la mariaj, ne adaptăm la copiii noştri, ne adaptăm la job. Şi facem asta autominţindu-ne în moduri foarte drăguţe. Atenţie, nu spun că normal ar fi să nu ne adaptăm. Dimpotrivă, e normal să se întîmple aşa. Doar că e neaşteptat dintr-un punct de vedere pur raţional. Capacitatea omului de a se adapta este absolut uimitoare, mai mare decît ar lăsa să se vadă o anticipare raţională. Şi aici experimentele şi cazurile sînt uimitoare. De pildă, nişte cercetători au comparat trei grupuri egale de oameni: cîştigători la loterie, oameni care au rămas paralizaţi în urma unor accidente şi un grup de oameni banali, ca test. I-au întrebat pe toţi dacă şi cît de fericiţi sînt. Vă imaginaţi probabil că primii erau cei mai fericiţi. Probabil, dar nu avem de unde să ştim pentru că aici a fost o mică şmecherie: nu i-au întrebat imediat, ci la un an după eveniment (cîştigul, respectiv accidentul). Ei bine, cîştigătorii la loto erau doar cu puţin mai fericiţi decît paralizaţii. Pur şi simplu, genul acesta de evenimente are un efect imediat masiv, apoi omul se adaptează, trece. Dacă natura ta internă e de fericit, vei fi fericit oricum, dacă nu, nu.
În fine, nu toate cazurile sînt atît de dramatice, iar Ariely are chiar şi sfaturi foarte utile scoase de pe urma experimentelor, ca de pildă acesta, că tot ziceam că e o carte ce merge pe plajă: „Dacă aveţi de optat între a investi într-o experienţă trecătoare (scufundări subacvatice) sau una constantă (o canapea nouă) şi anticipaţi că ambele vor avea acelaşi impact asupra gradului de satisfacţie în ansamblu, alegeţi-o pe cea trecătoare. Efectul pe termen lung al canapelei asupra fericirii voastre va fi probabil mult mai redus decît vă aşteptaţi“ (p. 204).
În fine, nu am loc să descriu pe larg, aşa că doar vă stîrnesc curiozitatea. Ariely a demonstrat prin experimente că nu există o corelaţie între performanţă şi mărimea salariului. Ba chiar, de la un nivel în sus, o plată prea mare face ca omul să ia decizii greşite (a demonstrat asta pe muncitori indieni, foarte interesant!). Deci, nu e de mirare că bonus-urile primite de bancheri au dus la atît de multe catastrofe, pur şi simplu miza personală a devenit prea mare pentru ca omul respectiv să mai gîndească raţional. Şi o alta, Ariely al nostru ajunge la concluzia că piaţa căsătoriilor din SUA este una profund distorsionată şi disfuncţională, face diverse experimente pe site-urile matrimoniale şi ajunge la concluzia că mai bine face el un site matrimonial de la zero. Lectură iraţională plăcută!
