Ce fel de sfîrșit pentru UE?
S-a umplut presa lumii de titluri pe tema „sfîrşitul Europei“ sau „sfîrşitul zonei euro“. După ce, cu chiu cu vai, s-a găsit o soluţie pentru salvarea Greciei, a venit la rînd Italia. Şi nu e deloc acelaşi lucru, pentru că Italia este printre cele mai mari economii ale Europei. Deocamdată, s-a găsit o cîrpeală. S-ar părea că o soluţie ar fi emiterea unor euro-bonduri, ceea ce ar însemna că datoriile Italiei (şi ale altor state) ar fi împărţite „frăţeşte“ între ţările europene. Germania se opune, iar la ora cînd scriu acest articol are loc o întîlnire între Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy pentru a identifica „măsuri de urgenţă“ întru salvarea zonei euro. Angela Merkel a anunţat deja că nu trebuie să ne aşteptăm la mare lucru de la această întîlnire.
Oricum nu ne aşteptam: impasul UE este major, unele dintre problemele care au condus la acest impas se cunoşteau de multă vreme (deci puteau fi rezolvate la timp), dar actualii lideri europeni nu ştiu, nu pot sau nu vor să adopte soluţii pe termen lung, ci se mulţumesc cu „măsuri de urgenţă“ şi cu amînări. Obişnuiţi cu paradisul negocierilor care s-a creat în UE – care permite lungi dezbateri menite să nu afecteze cîtuşi de puţin interesele vreunui stat membru – şi cu logica perversă a consensului, liderii europeni sînt încă dependenţi de ciclurile electorale naţionale. Or, aşa-zisul consens e ipocrit şi, de multe ori, duce doar la amînarea deciziei. Problema e că, acum, nu se mai poate amîna nimic. Poate doar sfîrşitul.
Dar despre ce fel de sfîrşit este vorba? Le Monde a publicat zilele trecute o „ficţiune politică“ despre ieşirea Germaniei din zona euro şi revenirea la marcă. Asta ar însemna, mai devreme sau mai tîrziu (dar nu foarte tîrziu!), desfiinţarea Uniunii Europene. George Soros crede că, pentru a evita colapsul monedei euro, ar trebui eliminate din Euroland Grecia şi Portugalia. Doare, dar costă mai puţin. În schimb, crede Soros, Germania ar trebui să-şi asume rolul de salvator al Uniunii Europene: a fost împinsă în această poziţie (sau a „căzut“ singură în ea, amînînd anul trecut găsirea unei soluţii pentru Grecia), aşa că nu prea are încotro. Alţi comentatori şi economişti emit, desigur, alte păreri şi fac diverse scenarii. Dar cred că, de fapt, problemele se întind dincolo de eventuala rezolvare grabnică a chestiunilor financiare. Pe de o parte, UE plăteşte acum inconştienţa unor state care nu au respectat reglementările europene. Dar plăteşte şi preţul ipocriziei şi al „aranjamentelor“: nu prea e cinstit să te răsteşti la Grecia cînd Franţa şi Germania nu au respectat, nici ele, acum cîţiva ani, unul dintre principiile de convergenţă stabilite la Maastricht pentru ţările din zona euro (şi anume deficitul bugetar sub 3%). Dar au fost iertate. Mai bine zis, s-au iertat singure, căci ele dau tonul în UE. Pe de altă parte, criza mondială şi recesiunea scot la iveală în mod acut nişte probleme care, în vremuri de bunăstare, zăceau în supa călduţă a discursurilor despre integrare şi unitate europeană. Mîndri de unicitatea proiectului european şi de sinteza între unitate şi diversitate, liderii europeni au plutit prea multă vreme între necesitatea unei integrări mai accentuate şi realitatea statelor naţionale. Or, nu poţi face la nesfîrşit echilibristică între dusul către „Europa unită“ şi întorsul spre „interesele naţionale“. Nu poţi guverna un mega-stat încă neclar, dar cu o jumătate de miliard de locuitori, cu criterii şi mentalitate de secol XIX, cînd tocmai se afirmau naţiunile. Nu poţi spune că vrei o „Europă a cetăţenilor“ fără să-i convingi pe cetăţeni că merită efortul. Sumele enorme cheltuite pe programele de comunicare ale Comisiei Europene n-au reuşit mare lucru: în vremuri proaste, oamenii se refugiază din nou în comunităţile naţionale şi consideră că integrarea europeană nu le-a adus avantaje. E explicabil: măcar „în sînul naţiunii“ se simt mai protejaţi, au nişte repere care îi ajută să supravieţuiască (moral, emoţional) mai bine decît vorbele abstracte ale birocraţilor de la Bruxelles. Dar nu e numai atît: absenţa unor lideri europeni adevăraţi face şi mai neconvingătoare soliditatea proiectului UE. Să constatăm că, deocamdată, toată lumea stă cu ochii pe Sarkozy şi Merkel, nu pe Barroso şi Van Rompuy. Reacţiile la burse le declanşează declaraţiile preşedintelui francez şi ale cancelarului german (ori ale miniştrilor lor de finanţe), nu volumul de haiku-uri al distinsului preşedinte al Consiliului European.
Acum e riscant să mai propui o „Europă a cetăţenilor“: Eurobarometrul arată că majoritatea cetăţenilor nu mai vrea Europa unită. Partidele populiste înfloresc în mai toate ţările şi propovăduiesc ieşirea din zona euro, reintroducerea controalelor la frontiere şi alte asemenea întoarceri în trecut. Problema cea mai gravă este că nu mai e posibilă o simplă întoarcere la stadiul imediat anterior. E o copilărie să crezi că 27 de ţări ar putea spune, scurt, „pardon, n-a mers“ şi s-ar putea întoarce fără probleme la ce erau înainte: fiecare cu moneda sa, cu graniţele sale, cu taxe vamale pentru produsele de import ş.a.m.d. Căderea ar fi mult mai mare şi nimeni nu poate prezice unde s-ar opri. Uniunea Europeană nu are un „plan B“. Au spus-o de multe ori chiar importanţi lideri europeni. Iată încă un lucru pe care cel mai mulţi l-au uitat. Sau se prefac că nu-l ştiu.
