Snobul de bună-credință
Începusem să enumăr care sînt grupurile de opozanţi de bună-credinţă ai Organismelor Modificate Genetic (OMG). Şi ziceam că un OMG este ceva aparţinînd regnului vegetal care a trecut printr-un laborator sofisticat şi căruia i s-a modificat discret o secvenţă din codul genetic, astfel încît să fie mai rezistent la secetă, insecte, buruieni. Să fie, carevasăzică, mai productiv. Mai ziceam că biotehnologiile scurtcircuitează nişte generaţii de încrucişări naturale repetate, necesare pînă acum pentru a ameliora un soi de grîu, de panseluţe sau de cartofi. OMG-urile nu sînt prea simpatice. Fie vorba între noi, simpla lor denumire, adică înşirarea cuvintelor „Organisme“ – în loc de „plante“ sau „soiuri“ – şi „Modificate Genetic“ – în loc de mult mai banalul „ameliorate ştiinţific“ – dă fiori. Te aştepţi să se năpustească spre tine, dinspre ogor, o creatură demnă de „Alien – partea a cincea, Monstrul din Fundulea“. Mai aminteam că inamicul numărul 1 al unor culturi, care să nu aibă nevoie de atît de multe chimicale (îngrăşăminte, fungicide, insecticide), este constituit, în primul rînd, de marile corporaţii ale industriei chimice, multimiliardare (proporţional influente politic) pe plan mondial. Şi mai înşiram trei grupuri de cetăţeni ai Europei care se opun, plini de bună-credinţă, cultivării OMG-urilor pe lanurile Bătrînului Continent: ecologiştii (se strică biodiversitatea), autohtoniştii (dorim să cumpărăm mere româneşti, nu argentiniene) şi tiermondiştii (ba să cumpărăm şi de la amărîţii din lumea a treia, căci Europa are datoria să îi ajute, dar ăia să nu cumva să devină sclavii producătorilor de OMG-uri).
De ceva vreme, asist la formarea unui alt grup: cel al snobilor de bună-credinţă. În general, ei sînt tineri, purtători de tricouri cu Che Guevara, foarte activi pe forumuri, bloguri, feisbuc şi tuiter. Sînt mîndri că lucrează într-o corporaţie multinaţională care îi seacă de energie 14 ore pe zi (cel puţin), şase zile pe săptămînă (cel puţin). Ar fi – mi se spune în termeni de marketing – segmentul urban-activ-tînăr-cu studii superioare (reprezintă nişa de piaţă la care rîvnesc toate televiziunile). Au început să cumpere din tîrgurile de produse tradiţionale (ceea ce este foarte bine), să prefere o ţuică bună unui whiskey cu etichetă simandicoasă (chestiune de gust, dar subscriu) şi să se uite cu greaţă în direcţia McDonald’s-urilor (o mică exagerare). Pînă aici, nimic rău. Dacă au bani şi îşi pot permite să mănînce bio, eco, trendy şi cool e bine. Poate, dacă ar evita şi semipreparatele de supermarket, pe care le devorează luni-vineri în pauza de masă, ar fi un pic mai consecvenţi. Dar, în linii mari, e bine. S-a născut o clasă de mijloc dinamică, relativ bogată, care susţine o cerere de produse alimentare „slow food“. Pe baza lor, se naşte şi creşte o industrie a delicateselor „făcute-n casă“. Ceea ce nu e rău, în teorie.
Rău mi se pare momentul cînd snobul de bună-credinţă pică în plasa unor teorii socioeconomice dubioase, fără argumente sustenabile. Cum ar fi, lupta cu încălzirea globală, cu OMG-urile sau cu multinaţionalele (nu cele la care sînt angajaţi, evident). Snobul de bună-credinţă are acces la Internet, îşi citeşte, zilnic, conştiincios, mail-urile, are studii extrem de specializate (cultura generală nu este punctul său forte), astfel încît devine victimă sigură a mesajelor care informează despre nu ştiu ce descoperire a vreunui grup de cercetători britanici sau a renumitului „doctor Melinci… nu ştiu cum“ (înainte ca acesta să devină starul unui clip publicitar pentru o fabrică de pîine). Sărmanul om este mult prea ocupat cu ceea ce îi cere multinaţionala să facă, astfel încît nu mai stă să verifice. Ia de bune toate cele. Astfel, devine convins de toate nenorocirile pe care le aduce OMG-ul: că omoară culturile tradiţionale (fără nici o dovadă), că îi sărăceşte pe sud-americani (în ciuda tuturor statisticilor) sau că dăunează grav consumatorului (măcar că, în 90% din cazuri, acesta este Vaca, nu Omul).
Cu asta închei, pentru moment, pledoariile pentru OMG-uri. Subiectul naşte pasiuni înflăcărate, de ambele părţi ale baricadei. Ceea ce este bine. Mai aştept să se adune şi revin.
Gabriel Giurgiu
