Povestea lui Dincă Ţiganu şi alte poveşti

● Pentru că poveştile bune merită scriitori buni. Pentru că realitatea este atît de bogată în poveşti încît e păcat să inventăm altele. Pentru că mă enervează scriitorii tineri care scriu romane despre cum se trezesc ei dimineaţa şi cum se uită, ore în şir, la propriul buric. De-aia astăzi am trei poveşti.

● Prima e povestea lui Dincă Ţiganul. Cică acum vreo două secole, trăia în Moldova un boier mare, respectat şi iubit de toată lumea, Dumitrache Cantacuzino Paşcanu. El se iubea mult cu soaţa sa, coana Profiriţa. O problemă avea însă: nu aveau copii. Dar nu era mare supărare, că erau darnici şi omenoşi cu restul lumii. Aveau o mulţime de robi ţigani cu care se purtau omenos, iar pe cei mai răsăriţi îi luau pe lîngă casă. Aşa se face că Maria, o frumuseţe de ţigancă cu ochii negri, ajunse fată-n casă. Cum era obiceiul pe vremea aceea, picioarele de boier erau spălate şi masate seara. Se pare că Maria avea un talent special, că Profiriţa noastră a insistat să se ocupe ea şi de conu Dumitrache. Azi aşa, mîine la fel, Maria rămase grea.

● Coana Profiriţa nu făcu caz din asta, purcese rapid să o mărite pe Maria cu birjarul şi dusă fuse fata din casă, iar conul Dumitrache nu zise nici „pîs“. Îşi duseră ei existenţa bucolică ca într-o carte de Ion Creangă. Maria făcu o minune de băiat căruia îi zise Dincă. Os de boier cantacuzin şi de ţigancă roabă. Rob şi el săracu’. Dar coana Profiriţa, care nu avea copii, îl îndrăgi şi-l luă pe lîngă ea. Îl făcu băiat în casă. Conu Dumitrache nu avea păreri despre asta şi e pe cale să iasă din poveste, dar nu înainte să meargă la grajd şi să-i dea Mariei „carte de iertare“ – cum ar veni, a făcut-o om liber, nu mai era sclavă. Dar ea rămase pe lîngă casă, că unde să se ducă? Şi muri Dumitrache de moarte bună, în pace şi iubit de toţi.

● Atunci îşi făcu coana Profiriţa damblaua la care visa de mult: a plecat la Paris. A luat apartament pe Rue de la Paix, a intrat în lumea bună pariziană şi se numea „Princesse Cantacuzène, née comtesse de Miroslava“. Şi cine-i era om de încredere la Paris? Dincă. Flăcău mîndru, frumos, educat. O problemă avea însă prinţesa Cantacuzène: nu-i plăceau mîncărurile cele occidentale. Aşa că îl trimise pe Dincă să-i cate bucătăreasă. El o găsi pe Clementina, franţuzoaică sadea, şi se îndrăgosti de ea. Doar că această Clementină nu prea ştia să gătească. Aşa că ea stătea în bucătărie, şi tot Dincă îi gătea boieroaicei mîncăruri din cele moldoveneşti. Cînd au fost daţi în vileag, nu s-a supărat coana Profiriţa, ba chiar i-a mărit leafa băiatului şi Clementina a rămas pe lîngă ei, să se iubească cu Dincă.

● Au mai trăit ei aşa la Paris cîţiva ani ca într-un roman de Balzac, pînă cînd coana şi-a dat seama că moşiile de acasă începeau să scîrţîie şi nu vor mai susţine mult timp traiul de acolo. Acu, că-şi făcuse femeia damblaua, l-a luat pe Dincă şi pe Clementina şi s-au întors în Moldova. I s-a zis lui Dincă la Paris că mai bine ar rămîne acolo, că întors în Moldova, el tot rob ar fi, ba chiar i se oferi şi o slujbă de bibliotecar, că ştia băiatul carte. Dar el prea se ataşase de coana Profiriţa, care tare nu s-ar descurca fără el şi, în plus, îl va elibera boieroaica, nu-i bai.

● Se întoarse Dincă rob în Moldova cu franţuzoaica Clementina după el. Şi numai ce ajunseră la moşie că ieşi Maria în faţa caleştii şi sări Dincă de pe capră şi îşi pupă mama şi se strînseră şi se îmbrăţişară că de mult nu se văzuseră. Văzînd aşa ceva, Clementina tare se miră şi întrebă cine e femeia ceea. O ţigancă, roaba mea, răspunse cucoana. Ce?? Dincă e ţigan? Şi rob!? Leşină Clementina. Franţuzoaica nu concepea să se iubească cu un rob. Nu mai vru să audă de Dincă pînă ce nu va fi dezrobit şi se ruga săracu’ Dincă de coana Profiriţa să-i deie drumu’ din robie, şi nu voia boieroaica. Aşa mare fu tărăboiul, pare-se că nu se mai pomenise ţigan rob iubindu-se cu o franţuzoaică sadea, că ajunse vorba la Vodă Grigore Ghyca, om bun şi inimos. Merse Vodă la masă la coana Profiriţa, care îi era mătuşă, şi din vorbă-n vorbă o rugă să-l lase liber pe Dincă. Se enervă cucoana şi zise: „Măria ta, nu pot, bre! Îl iubesc prea mult pe dracul ăsta de Dincă. E leit bărbată-miu, dragul meu bărbat mort, l-am crescut, l-am educat ca pe copilul meu, îl iubesc de nu pot trăi fără el şi dacă l-oi lăsa liber ce face? Pleacă în lume cu franţuzoaica! Eu aş muri fără Dincă!“

● Plecă Vodă mîhnit. Se duse boieroaica la Dincă să-l certe, îşi făcu Clementina bagajele să plece la Paris. Se duse Vodă în Divan şi zise boierilor să urgenteze dezrobirea ţiganilor, că el de mult voia să facă asta, că nu se cade ţară evropeană cu sclavie, să fim de rîsu’ lumii, dar boierii nu se înţelegeau pe detalii: să deie drumul ţiganilor cu despăgubiri sau fără despăgubiri pentru stăpînii lor. Dincă nu ştiu săracu’ ce se vorbeşte în Divan. Văzînd că-i pleacă Clementina şi că nici Vodă nu reuşi să o înduplece pe coană, luă Dincă un pistol, o omorî pe Clementină şi apoi îşi zbură creierii de rob.

● Auzind Vodă aşa grozăvie, se mîhni şi zise în Divan: „Acum un ceas am vorbit cu nenorocitul acela. Să fi avut mai multă tărie de suflet, acum, în loc de două cadavre, ar fi fost în lume doi oameni fericiţi. Păcatul e al meu... Vă rog, domnilor miniştri, să nu plecaţi de aici pînă nu veţi rezolva chestiunea emancipării ţiganilor“.

● Ei, ce poveste, nu? E spusă de Gheorghe Sion, de la care o luă C. Gane, o spuse şi el în Trecute vieţi de doamne şi domniţe, de unde luai şi eu citatele de mai sus. Dar povestea lui Dincă Ţiganu îşi aşteaptă încă romancierul. Şi ce mai poveste, Doamne! Cu domniţe, boieri, robi, Paris, Moldova, un vodă bun, o franţuzoaică neiubitoare şi o boieroaică prea iubitoare. Dacă nu romancierul, măcar telenovela. Pentru că povestea lui Dincă Ţiganu bate de departe pe Sclava Isaura. Nu înţeleg de ce facem telenovele cu romi, fără să facem una despre Dincă Ţiganu. Unde mai pui că e şi poveste adevărată.

● V-am promis trei poveşti, dar uite că mă luai cu Dincă pe larg şi nu mai am loc de astelalte două. Vi le zic pe scurt. A doua e povestea lui Cristian Ungureanu, primul pompier mort în Bucureşti de 45 de ani încoace. E povestea unui băiat de la ţară care trage de fiare, se angajează pompier şi îşi ţine familia de acasă cu bani. Un pompier care moare fără să înţeleagă de ce... ca să stingă un foc care nu ameninţa nici un om, doar un depozit. Un pompier plîns de colegi frustraţi, căutaţi la cap de un psiholog militar prea milităros. Plîns de părinţii de acasă, de fratele căruia i s-a promis degeaba că va fi angajat pompier. Povestea lui Cristian Ungureanu, pompierul de la ţară, este spusă de Georgiana Ilie în ultimul număr din Decît o revistă (cea mai bună revistă din România). Deci poftiţi de o citiţi acolo. Şi povestea lui Ungureanu îşi aşteaptă romancierul.

● Mai e apoi povestea lui Roger Casement, diplomat britanic care a scris rapoarte despre cum erau trataţi băştinaşii din Congo şi apoi cei din Amazonia, rapoarte care au cutremurat lumea civilizată. Acum, cînd citim povestea, Roger este judecat pentru trădare, de către Imperiul pe care l-a servit... şi pe bună dreptate. De fapt, a fost judecat, acum aşteaptă să vadă dacă va fi şi executat. Dar nu vă zic nimic, ca să nu stric plăcerea. Pentru că Roger Casement şi-a găsit romancierul. Se numeşte Mario Vargas Llosa, a scris povestea adevărată a lui Roger în 2010 şi tocmai ce a fost tradusă la Humanitas, se numeşte Visul celtului.