România şi mai cum?

Ar trebui, poate, să încep să „contorizez“ formulele negative despre România. De la o vreme (mi se pare?) aud şi citesc (în presă, pe bloguri, pe Facebook etc.) tot mai multe şi mai variate. Articolele de opinie din presă sînt pline de adjective, discuţiile cu amicii ori cunoscuţii nu se poate să nu ajungă la niscaiva epitete defavorabile. România e (în ordine întîmplătoare): urîtă, coruptă, săracă, birocratică, mizeră, mizerabilă, prăpădită, ca vai de ea, nasoală, naşpa, de cacao (cu varianta „hard“ pe care n-o mai transcriu aici), subdezvoltată, înapoiată, primitivă, imbecilă, infectă, amărîtă, manelizată, becalizată, ţiganizată. România este, de asemenea: republică bananieră, coada Europei, codaşa Europei, ţara lu’ Papură Vodă, ţara lu’ Peşte Prăjit, ţara lu’ Foaie Verde, ţara hoţilor. Şi aşa mai departe: lista rămîne deschisă, cititorii sînt rugaţi să completeze cu alte epitete, formule, caracterizări pe care le-au citit/auzit.

E greu de explicat de ce s-au răspîndit atît de mult asemenea formule negative şi de ce locuitorii României au o părere atît de proastă despre ţara lor. (Ce-i drept, au şi cîte-un impuls autocritic, căci circulă şi vorba „frumoasă ţară, păcat că-i locuită“.) S-ar putea recurge la nenumăratele studii şi eseuri despre specificul naţional, despre firea românilor etc. ori, desigur, s-ar putea face noi studii psiho-antropo-sociologice serioase care să ne ajute să înţelegem mai bine de ce sîntem aşa, şi nu altminteri. Ar trebui – pentru echilibru – studiate şi atributele pozitive pe care le atribuim ţărişoarei. Dar mă tem că aici lista va fi mai scurtă şi mai săracă: fantezia noastră adjectivală e mai productivă în rele, decît în bune. Cînd e să vorbim de bine despre România, ne pierdem într-o retorică umflată şi „de suflet“, cu epitete de secol XIX. Şi cam atît. Nu ştim să vorbim normal despre ţara în care trăim.

Dar pînă la lămurirea cauzelor şi a motivelor care ne împing (de sute de ani?...) spre fatalism şi negaţie, mă preocupă mai degrabă altceva. Cine spune despre România că e aşa şi pe dincolo? „Noi“, desigur – de la vlădică pînă la opincă, de la preşedinte la şomer. De la intelectualul dezabuzat pînă la nea Cutare din capul uliţei, sătui – şi unul, şi celălalt – să-i vadă pe „ăştia“ la televizor cum duc ţara de rîpă. Dar vorbim despre România ca şi cum ar fi altceva decît noi; sau noi decît ea. Auzi în jur o sumedenie de oameni spunînd că ţara e aşa şi pe dincolo, mă-nţelegi, nu poţi pentru ca să te mai înţelegi cu ea, a ajuns o căzătură, o aia... Cum ar veni, „ne excludem“ din peisajul ţării: România e naşpa, spre deosebire de „noi“ care, dacă am fi ajutaţi să punem în aplicare toate gîndurile şi ideile nobile şi frumoase pe care le avem în cap, am face din ţărişoară un paradis. Da’ nu ne lasă, domnule! Te pui cu „ăştia“? Toţi sînt o apă şi-un pămînt... Şi uite-aşa, reluăm în spaţiul public, pe reţelele de socializare şi pe unde se mai nimereşte, obiceiuri îndelung şi frumos descrise în literatura noastră clasică (mai ales în romanul de inspiraţie rurală): comentăm politica în poiană sau la cîrciumă, îl înjurăm pe primar la o ţuică (ba chiar şi pe Vodă, că acum e libertate) şi tragem concluzii: România este, face, drege. Ea. România şi mai cum?

Toate aceste figuri ale limbajului – reluate şi tocate insistent la televiziune – au creat un fel de realitate mentală de care ne e greu să scăpăm. Presa „mainstream“ e plină de stereotipii negative pe care mulţi au ajuns să le ia de-a gata, pe negîndite şi nemestecate, doar pentru că autoritatea simbolică a presei le încarcă şi mai mult cu atributul „adevărului“. Aşa încît foarte mulţi nu mai văd micile adevăruri verificabile care se află la doi paşi de ei. Dacă de la televizor află că, în general, „ţara merge prost“, oamenii nu mai au disponibilitatea să observe că în comunitatea lor, în oraşul lor, pe strada lor s-a întîmplat ceva bun. Dacă au căpătat „sindromul lumii rele“ (văzînd la televizor că e plină ţara de accidente, furtişaguri, violenţe), mulţi concetăţeni de-ai noştri nu se mai gîndesc că ar putea, pas cu pas, să rezolve o problemă, să ceară un drept, să strige dacă sînt încălcate regulile. Fatalmente, predomină concluzia că „România merge într-o direcţie greşită“, că a ajuns în ultimul hal şi trebuie schimbată. O stranie şi schizoidă separare între „noi“ şi „ea“ (ţara) ne creează probleme suplimentare de identitate şi apartenenţă: ţara „ne-a abandonat“, deci nici noi n-o mai simţim ca „a noastră“. E doar „a lor“. „România lui Băsescu“, „România mogulilor“, „România baronilor locali“, „România capitalismului de cumetrie“, „a neocomuniştilor şi securiştilor“ şi multe altele.

Explicabilă în bună măsură prin oboseala tranziţiei şi prin neîncrederea dominantă din societatea românească, o asemenea atitudine e cel mai mare obstacol în calea revenirii pe calea normală. Am participat săptămîna trecută (cu Cosmin Alexandru şi Cristian Lupşa) la o dezbatere organizată de GRASP (Global Romanian Society of Young Professionals), o asociaţie iniţiată de tineri care s-au şcolit serios (în România şi în străinătate) şi, mai ales, au deprins un alt gen de atitudine decît bombănitul naţional de pe margine şi ciuda că „ea“, ţărişoara, a luat-o razna. Ei nu se exclud din peisaj, ci vor să se implice. Simplu şi eficient. Dezbaterea era despre „Schimbarea României“ şi întrebarea esenţială era „Ce trebuie făcut pentru a schimba lucrurile în jurul nostru?“. Eram tot în România, tot cu cetăţeni români. Dar aveam sentimentul că e altceva decît peisajul dominant al lamentărilor naţionale. Cînd vezi tineri inteligenţi, (deja) buni profesionişti în domeniile lor şi care nu vor să se alăture corului de fatalişti irecuperabili, vezi de fapt o comunitate de oameni care au un scop, nişte interese, o dorinţă de implicare, nişte idealuri. Cu totul altceva decît portretul alcătuit României din clişee de limbaj şi stereotipii de gîndire, repetate obsesiv la televizor. În definitiv, fiecare îşi construieşte, mental, România „lui“ şi constată – chiar dacă nu l-a citit pe Sartre sau l-a citit, dar nu-i place – că „infernul sînt ceilalţi“. Pînă la urmă, România e cum e – nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai că, trăind într-un discurs dominant negativ şi care propagă ne-apartenenţa (România e totdeauna „ea“, „cealaltă“), ajungem să nu mai percepem ce se întîmplă în jur şi să întrebăm tot timpul: România şi mai cum?