Cinci cucoane vesele

Am povestit de curînd cum pe unii indivizi, deschiderea graniţelor şi libertatea i-a preschimbat din nişte măgăruşi provinciali într-un fel de scroafe globale. Din fericire însă, există şi reversul medaliei, adică persoane care au ştiut cum să-şi recupereze o viaţă decentă. La o masă alăturată, o doamnă de vreo 65 de ani, un fel de Juliette Gréco din urmă cu vreo 20 de ani, cu tenul ridat şi ars de soare pe gîtul ce îi ieşea dintr-un mare decolteu alb, conversa la telefon cu nişte prietene care nu nimereau strada şi terasa unde ea le aştepta. „Din Lipscani la stînga, Doamne, parcă aţi veni din Gheboaia!“ În timp ce vorbea, îi cerea chelnerului să unească două mese, să mai aducă scaune, aşa ca, la sosirea prietenelor, totul să fie gata pregătit. După vreo trei asemenea telefoane de ghidare, pigmentate cu oftaturi şi mici ironii, doamnele au apărut, în sfîrşit: patru cucoane spre 70 de ani, şontîcăind pe stradă, fiecare în ritmul ei, mai săltat, mai legănat sau mai încovoiat. Cînd au observat localul şi pe cea care le aştepta, au izbucnit în exclamaţii. Mica scenă de efuziune a perturbat pentru moment orice altă activitate din local. Au schimbat complimente, s-au admirat unele pe altele ţinîndu-se de umeri, şi-au şters ochelarii căzuţi de pe nas în urma îmbrăţişărilor...

Care mai de care mai cochetă, cu bluze de mătase vaporoase (după mîndria cu care le purtau erau de bună seamă şi cele mai bune), ceasuri frumoase, bijuterii pregnante, asortate vîrstei. Una dintre ele o confiscase pur şi simplu pe „Juliette Gréco“ şi nu o mai slăbea cu întrebările, părea că n-o mai văzuse de mult. Era mică şi brunetă, tunsă scurt, într-un stil aducînd într-un fel cu Monica Lovinescu. Una din cele cinci părea să distoneze cu restul grupului, cu părul nevopsit şi cu un dinte lipsă, vorbea mai tare, iar mai tîrziu a început să gesticuleze cu furculiţa prin aer. Purta un mic semn de doliu. Aş zice că era un fel de Giulietta Massina din La strada, dar, evident, mai în vîrstă decît personajul lui Fellini. După ce a scos însă din geantă un evantai colorat, cu mîner de sidef, pe care a început să-l vînture cu o oarecare discreţie şi distincţie, toate impresiile anterioare s-au şters.

Pe scurt, cucoanele, pline de vioiciunea specifică acestei vîrste, se veseleau grozav. Nu păreau la prima escapadă de acest fel, dar nici nu dădeau senzaţia că ar face asta foarte des. Vorbeau despre nepoatele din Italia, despre plecarea de acasă a ginerelui uneia dintre ele, despre novacul proaspăt adus într-o zi de Gelu, de la Giurgiu, despre siluetă... Toate păreau să ţină la acest capitol, cu o (uşoară) excepţie despre care, dacă tot am pornit comparaţiile, aş spune că era un fel de Leopoldina Bălănuţă într-unul din cele patru roluri din Caré de dame: madam Protopopescu. Pe masă li s-au adus platouri cu brînză şi roşii, măsline, jamboane, salate.

Am observat şi că foloseau telefoanele mobile fără prea mare efort, nu păreau nici depăşite de vremuri, nici retrograde. Am continuat să ciulesc indiscret urechile. A venit vorba şi despre soţi, iar una dintre ele, despre care aş risca şi ultima comparaţie – Inna Ciurikova (cine şi-o mai aminteşte) – a dat din mînă a lehamite. Ei bine, vine o vîrstă cînd e destul de limpede că bărbaţii nu mai au acelaşi preţ ca odinioară. Sînt buni doar cînd mai repară ceva prin casă sau cînd aduc un novac proaspăt de la Giurgiu. Cucoanele beau bere. Am văzut nenumărate adunări de bărbaţi la bere şi ştiu ce vorbesc între ei, chiar şi cînd au peste 60 de ani. Evident, cucoanele de lîngă mine erau ceva mai decente, fără să fie sau să facă pe naivele. Una remarca „fauna“ din centrul vechi, alta mărturisea că-l place pe DSK şi că a fost scandalizată de întregul scandal pe care l-a urmărit cu atenţie. Culte şi informate, genul de foste profesoare care au ieşit cu bine din comunism şi din tranziţie şi nu se deosebesc de pensionarele din Occident. Mi-au amintit de Rodula, gazda din Pireu, fostă vînzătoare de bilete de autobuz care, la 70 de ani (prin 1995), îşi chema prietenele de trei ori pe săptămînă să joace canastă. Era mereu pe fază, ţinea cu Panatinaikos şi se manifesta zgomotos în ciuda vecinilor care erau fani Olimpiakos. Admirasem modul ei de viaţă şi mă uimise pensia ei de atunci, echivalentă cu vreo 900 de mărci germane, cu care-şi permitea tot ce ar trebui să-şi permită un pensionar obişnuit. Pe vremea aceea, pensionarele noastre erau aproape toate nişte biete supravieţuitoare ocupate cu gospodăria.

Vecinele mele de masă erau însă pline de viaţă şi de înţelepciune. Păreau să aibă timp liber şi precupări interesante. Brusc m-am gîndit că doar întîmplarea face să fiu mai tînăr cu vreo 20 de ani. Tot aşa de bine aş fi putut să fac parte din generaţia lor, să fi fost colegi de şcoală sau de facultate. Mi-am imaginat chiar cum ar fi fost să-i fi făcut curte în tinereţe vreuneia dintre ele (nici una nu cred că fusese prea frumoasă, cu siguranţă însă toate au fost şic). Am detectat cum vremea şi vremurile şi-au lăsat amprente pe figurile lor, le-au tocit farmecul (o mică pată maro pe la tîmplă, o zbîrcitură în colţul gurii...). Au cîştigat în schimb seninătatea şi ştiinţa de a trăi. Am realizat şi că, numai cu cîţiva ani înainte, probabil că nici nu mi-ar fi trecut prin minte aşa un exerciţiu de imaginaţie.