Revoluționarii care erau răsculați care erau tîlhari
Vedem imagini cu tineri care jefuiesc magazine. Dar ni se pare. De fapt, vedem tineri alienaţi de răutatea societăţii capitaliste, care se simt abandonaţi de guvern şi societate şi îşi manifestă astfel frustrarea îndreptăţită. Stai, dom’le, puţin, mai uită-te o dată: uite, golani care fură haine, derbedei care incendiază, uite, unu dă şuturi în uşa unei farmacii, apoi intră şi o devastează, pare-se că farmacia era de vină că nu băgase plasme TV. Nu, Sir, te înşeli, nu vezi ce ţi se pare că vezi, trebuie să vezi contextul: societatea capitalistă a fost crudă cu ei, guvernul conservator s-a pus pe austeritate bugetară, în aceşti tineri zbiară spiritul revoluţionar proletar, sînt dezmoşteniţii neoliberalismului. Dom’le, dar totuşi, dacă sînt aşa muritori de foame, nu mai bine jefuiau un fast-food, că plasma TV nu e chiar produs de primă necesitate. Sir, eşti un idiot porc de capitalist, lasă că vă dăm noi foc, băi, îmbuibaţilor!
Cam aşa s-a desfăşurat pe scurt discuţia din Marea Britanie între oamenii normali, cărora derbedeii le-au confiscat momentan oraşele, şi intelectualii radicali de stînga, care nu ar lăsa nelăudată nici o mizerie cu iz de revoluţie. Este un sentiment occidental al vinovăţiei istorice – generaţii de oameni care au trăit bine şi au fost apoi învăţaţi la universitate de către profesori „progresişti“ că poartă o vină atavică, că din vina lor alţii au trăit mereu rău, iar acum, dacă sînt jefuiţi şi umiliţi, e tot vina lor, şi-o merită. E greu de înţeles în România acest gen de sentiment, pentru că noi nu am apucat niciodată, de fapt, să trăim bine şi să ne simţim apoi vinovaţi, abia ce decolase şi creşterea economică în România în 2000-2008 şi... boom! Ne uităm la televizor, vedem derbedei care încasează ajutoare sociale de cîteva ori mai mari decît salariul mediu din România şi acum resimt o nevoie socială acută să aibă plasme TV, deci se organizează să le ia pe gratis. Singura dilemă legitimă pentru noi e de ce nu a scos poliţia armele şi de ce par atît de pămpălăi poliţiştii britanici (e o întreagă filozofie stupidă în spatele tacticii izolează-i-lasă-i-să-spargă-şi-îi-ridicăm-ulterior, dar nu am loc aici). Bon, deci neavînd noi, orfanii comunismului, motiv să intrăm în dilema scursuri umane vs revoluţionari, e totuşi haios să-i vedem pe englezi zbătîndu-se în aşa dezbateri. E drept că stînga extremă a pierdut rapid partida, iar stînga moderată a fost de partea normală la cap a discuţiei. Pur şi simplu, oricît i s-a băgat pe gît mantra vinovăţiei istorice, englezul mediu refuză să se uite la jefuitori şi să vadă revoluţionari. Dom’le, nu le iese şi pace! Deşi minţi luminate le-au spus de la început care este interpretarea corectă a evenimentelor, valul de indignare care a cerut restabilirea rapidă şi dură a ordinii nu a putut fi potolit.
Pe site-ul The Guardian, cu comentarii moderate şi cititori de centru-stînga, nu am mai văzut aşa o furie a comentariilor negative ca la articolul Ninei Power, o profesoară de filozofie care a scris un editorial numit „Nu putem ignora contextul revoltelor din Londra“ („There is a context to London’s riots that can’t be ignored“). Pe scurt, guvernul e de vină pentru că a venit cu politici de austeritate. Şi zice profesoara noastră de filozofie (ador genul!) cam aşa: în vreme ce oamenii (people) ies pe străzi, trebuie să ne gîndim la creşterea inegalităţii şi la scăderea mobilităţii sociale, bla bla (am dat referinţa, citiţi singuri). Adică ăia de pe străzi sînt people, cuvînt care se poate traduce prin oameni, dar şi prin popor, societate, depinde de context. Deci pentru profesoara noastră, poporul iese pe străzi. Poporul care comentează a cam divorţat însă de poporul care iese noaptea pe străzi. Englezul mediu, chiar şi ăla de stînga, refuză să înţeleagă sensul revoluţionar al jafului, şi pace!
Ca să vezi comedie, The Huffington Post s-a pus pe cenzurat vocile revoluţiei. S-a dus vestea pe Internet despre o discuţie organizată acolo cu cineva numit Jody McInture, prezentat ca „activist“. Dau să văd şi eu discuţia, cînd colo, titlul există („Brixton: Q & A With Jody McIntyre, Activist Who Observed Brixton Riots“), dar în loc de conţinut un anunţ care zice: „Ni s-a adus la cunoştinţă că unele dintre comentariile făcute de către intervievat în acest articol ar putea fi considerate incitări la activităţi ilegale. Drept urmare, am şters acest articol“. Pentru cine nu ştie, The Huffington Post este un blog colectiv cu o audienţă foarte mare, unde stînga americană se adună să înjure societatea capitalistă şi să concluzioneze, la modul neutru, ce jeguri umane sînt republicanii care îl incomodează pe Barack Obama de la operaţiunea de schimbare a lumii. Ce o fi spus activistul de s-a ajuns la aşa măsuri şi oare ce reacţie o fi avut publicul de la The Huffington Post? Nu avem de unde să ştim.
Iar BBC-ul meu iar o dă în bară la cuvinte. Ascult BBC la radio cam în fiecare seară, de cînd nu mai am televizor, deci sînt un fel de public captiv de bunăvoie. Asta nu mă împiedică să mă amuz de veşnicele lor probleme cu termenii. Multă vreme, teroriştii din Irak şi Afganistan au fost la BBC „luptători“. Tot multă vreme, soldaţii americani au fost „forţele de ocupaţie“, astfel încît la BBC ocupanţii luptau cot la cot cu armata irakiană împotriva „luptătorilor“. De obicei, armata unei ţări luptă contra ocupantului, dar într-un fel bizar guvernul ales de poporul irakian şi armata sa nu pricepea chestia asta. Teroriştii din Palestina nu au devenit niciodată terorişti la BBC, au diverse alte denumiri. În fine, se întîmplă din nou. În primele două zile, BBC i-a numit pe autorii jafurilor „protestatari“. Atenţie: am zis „autorii jafurilor“. Asta e o descriere tehnică, erau nişte jafuri, aveau nişte autori. După normele scrise ale BBC – descrii ce vezi – asta ar fi trebuit să fie denumirea. Dar după normele implicite ale BBC – descrii ce vezi, dar nu uita ce ţi-a băgat în cap profesorul de filozofie de la facultate – jafurile alea trebuiau văzute în context. Iar, contextul... Aşadar, a fost nevoie ca publicul, adică proştii care nu pricep Contextul, să dea telefoane, să critice BBC şi să ceară ca huliganii şi infractorii să fie numiţi huligani şi infractori. Purtătorul de cuvînt al BBC s-a apărat zicînd că BBC i-a numit nu doar „protestari“, ci a vorbit şi de „revoltă“ şi „revoltaţi“ (riot/rioters). Păi, nici asta nu prea erau – să fii revoltat este totuşi un act politic, e un fel de protestar care s-a supărat şi a pus mîna pe bîtă, dar rămîne un act politic. Unu care jefuieşte un magazin de haine nu comite un act politic, ci un jaf. La ora cînd scriu asta (ziua a patra), BBC vorbeşte despre riot şi despre violence. Se întîmplă nişte violenţe, adică e aşa un fel de fenomen natural, ca şi cum ai spune că plouă afară, fără autori.
Noroc cu un purtător de cuvînt al poliţiei care tocmai a ieşit şi a zis: avem imaginile a sute de oameni implicaţi, vom veni după voi şi vă vom ridica. Acum, că vor ridica nişte revoluţionari sau nişte tîlhari e mai puţin important, bine că îi vor ridica.
