Caragiale şi mamelucărimea

Anticipînd anul Caragiale, iată un fragment dintr-un text al lui Paul Zarifopol, din 1932:

„Dînd drumul unui năduf ce ar putea părea vechi şi adînc, scrie Caragiale doctorului Urechia, cu data de 27 decembrie 1907, următoarele: «Intrarea în viaţa publică mi-a fost pînă acum închisă de boierii şi de ciocoii noştri pe simpla bănuială instinctivă că n-aş fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituţiuni. De ce adică astăzi, la bătrîneţe, să nu fiu leal, să nu le dau dreptate oamenilor, arătînd pe faţă de ce sentimente sînt animat faţă de actuala organizare de stat? De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat şi ca istoric, nu numai ca simplu comediante. Şi deşi mamelucărimea mă va huidui în unison, poate să am norocul ca în mulţimea lumii cinstite, inteligente şi dezinteresate, să găsesc cîteva aprobări, care să mă plătească cu prisos de necazurile îndelungatei mele proscripţiuni.» În o scrisoare precedentă către acelaşi (9 decembrie 1907), Caragiale anunţase intenţia de a scoate o foaie săptămînală în sensul broşurii 1907, cu încrederea că acum, scrisul său, dezvelind ticăloşia politicienilor, îi impresionează mult pe aceştia, în zăpăceala în care se găsesc; şi adaoge despre Constituţiunea de atunci că e pe moarte şi că va mai trăi, poate, cît va trăi regel Carol, sau poate el însuşi, om cuminte, o va schimba. Cum toţi prietenii săi ştiu, Caragiale vroia atunci să fie deputat şi, un timp, nici nu s-a îndoit de asta. A participat foarte viu la campania partidului conservator-democrat; a ţinut discursuri şi a închinat toasturi. Se făcuse soldat politic deplin disciplinat.

Mai tîrziu, în 26 ianuarie 1911, Caragiale, refuzînd a protesta în publicitate împotriva expulzării doctorului Rakowski, cum îl rugase Alexandru Dobrogeanu, răspunde acestuia astfel: «Te înşeli crezîndu-mă absolut independent. În viaţa profesională, ca literat şi eu, cît ţine ciurul apă, oi fi; dar în viaţa publică nu sînt deloc: sînt absolut legat de cuvîntul de onoare să nu fac un pas fără ordinul expres al şefului conservatorilor-democraţi.» Totuşi, deputat nu s-a ales. Cred că asta l-a amărît, deocamdată cel puţin, destul de rău (…) Anul 1910 este anul Schiţelor nouă, despre care a spus Caragiale odată că «nu le-ar da pentru tot ce a scris». În om triumfă iarăşi artistul literar. Politica fusese, în fiecare rînd, numai incident şi, în definitiv, pacoste – însă nu de tot. Întors din prima sa călătorie conservator-democrată, Caragiale mi-a spus «Mă, ştiu c-am avut de ce rîde!». Şi această formulă rezumativă a revenit pe urmă, ani de zile, în gura lui Caragiale. Sub perturbările de suprafaţă, după ce i se potolise groaza din luna răscoalelor ţărăneşti şi se consolase de decepţii, politica recădea, fatal pentru dînsul, sub categoria pe care i-o fixase în Moftul român.“

Acum, cîteva observaţii scurte. Prima, uimitoare pentru mulţi: Caragiale însuşi devine, la un moment dat, soldat disciplinat, în regimentul unui partid politic. Oricine ştie cîte ceva despre genul de om care era Caragiale, se va mira, măcar. Sigur, Caragiale intră într-un partid politic în care credea. Un partid politic al cărui lider fondator, Take Ionescu, avea să fie mereu în cea mai înaltă admiraţie a aprigului Caragiale. Pe de altă parte, Caragiale ştia mai bine decît oricine cum e politica, cum sînt partidele, cine sînt cei care se ocupă cu politica. Nu putea fi atît de naiv încît să creadă că „ai noştri“ sînt fundamental diferiţi de „ai lor“. Şi, totuşi, se înregimentează. Mai mult, vrea să ajungă deputat. Şi încă, face tot ceea ce canonul politic cere pentru asta: campanie electorală, discursuri şi toasturi, disciplină de partid. Nu ajunge deputat şi se supără…

A doua observaţie, din categoria „România eternă“: Mamelucărimea îl va fi înjurat copios pentru abordarea politicii. Copios şi ipocrit. De cîte ori un literat de seamă încearcă politica, intră în scenă, compactă şi vioaie, mamelucărimea. La început, îl înjură că a intrat în politică. Apoi, îl înjură că, în politică fiind, nu face ceea ce ei cred că ar trebui să facă şi nu spune ceea ce ei cred că trebuie să spună. Aşadar, la început îl înjură pentru că şi-a vîndut sufletul diavolului de partid şi libertatea pentru un fotoliu oarecare, după aceea îl înjură că e prea liber şi nu face ceea ce mamelucărimea zice că trebuie să facă, dacă tot s-a înlănţuit politic.

A treia observaţie, prelungirea unui gînd din textul lui Zarifopol, o mică perlă de înţelepciune: Dacă nu ştii să rîzi, sau mai bine zis, dacă nu ştii să găseşti motive de rîs în politică, mai bine nu te aventura. În politică, rîsul e terapia supremă. Te ajută să vezi exact dimensiunile lucrurilor şi oamenilor. Politicienii, în general, sînt purtătorii unui mesaj tragic. Vorbesc lesne despre crize (de vină e puterea), suferinţe (ale poporului, desigur), trădare (a opoziţiei de fiecare dată), dreptate (se face numai cînd vorbitorul vine la putere) etc. Dacă îi iei pe de-a-ntregul în serios, te sminteşti. Dacă nu poţi rîde de ei, mai bine stai în afara politicii…