Un nou prilej de gîlceavă: Muzeul Comunismului

Partidul Democrat Liberal, prin prim-vicepreşedintele său Theodor Baconschi, a propus înfiinţarea la Bucureşti a unui Muzeu al Comunismului. Privită în sine, iniţiativa mi se pare de bun-simţ. În ciuda condamnării prezidenţiale a vechiului regim, noi nu avem încă, la atîta vreme după 1989, ceea ce alte foste ţări comuniste au. Singura performanţă românească în domeniu s-a realizat prin efortul privat al unor oameni admirabili, dedicaţi pînă la uitare de sine proiectului lor de la Sighet: Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Muzeul de acolo este o impunătoare reuşită. Dar el nu „clasează“ subiectul. Guvernul are toate motivele să promoveze ideea unui muzeu de anvergură, şi la Bucureşti. S-ar spune că necesitatea acestui muzeu e subînţeleasă. Nu e. În orice caz, nu în ambianţa autohtonă, unde o sumedenie de grupuri, grupuleţe, fracţiuni şi personalităţi abia aşteaptă să se încaiere în numele unor „principii“ de beton.

Sondajele spun că 51% dintre români găsesc legitimă înfiinţarea muzeului. Din punctul meu de vedere, procentul e mai curînd neliniştitor. Într-o emisiune a domnului Radu Moraru, reacţiile publice erau de natură să-mi confirme neliniştea: ieşea la lumină tot arsenalul de amnezii vesele, tocmai bune să alimenteze nostalgia. Era mai bine înainte, aveam bani de concediu şi de zugrăvit, s-au făcut blocuri, s-a făcut metrou etc. Cu acest tip de interlocutori nu se poate dialoga. Filozofia lor de viaţă, nevoile lor fundamentale, metabolismul lor sufletesc nu sînt sensibile la samavolniciile unei dictaturi şi nici la beneficiile (oricît de costisitoare) ale unui sistem democratic. Tot ce s-ar putea face, pentru a le reîmprospăta memoria, ar fi să li se organizeze o rezervaţie în care să trăiască două-trei luni în condiţiile anilor ’80. Sau să fie mutaţi în Coreea de Nord. Oricum, pentru ei, un Muzeu al Comunismului e o cheltuială inutilă a unor politicieni nerecunoscători.

Dar disputa se poartă şi la nivele „mai înalte“. De ce o asemenea iniţiativă tocmai acum? Evident, din motive electorale. (Deşi s-ar pierde, după sondaje, 49% din sprijinul alegătorilor.) „Ce intenţii se ascund în spatele acestei iniţiative?“ – sună glasul suspiciunii dîmboviţene. Dar de ce un muzeu nou cînd avem unul la Sighet? Rezultă că 45 de ani de dictatură comunistă nu merită şi un al doilea muzeu, de data aceasta în Capitală. Dar de ce la Hala Filaret, şi nu la Jilava? Ideea că centrul Bucureştiului e mai uşor de introdus într-un circuit turistic decît marginea lui nu pare să conteze. Contestaţia îmbracă, uneori, forme amar-revoluţionare: trăim încă în comunism, conduşi de comunişti. Nu se poate face un muzeu din ceva încă prezent! Altcineva propune o simplă replică rezumativă la Sighet. Altcineva e de acord cu proiectul, dar cere ca expunerea muzeală să fie „mai relaxată“. În sfîrşit, o altă opinie socoteşte discriminatorie separarea comunismului de celelalte totalitarisme naţionale şi internaţionale. Nu e frumos să-l bombăni pe Stalin, fără să-i zici vreo două şi lui Carol al II-lea. Nu se cade să scoatem în relief oroarea sub care am stat 45 de ani, decît dacă punem la fiert un ghiveci solemn, în care comunismul e o năpastă între altele. Jos discriminarea negativă! Preferabilă ar fi o discriminare pozitivă: comunismul o fi fost el rău, nu zic, dar au fost şi rele mai rele, faţă de care el alunecă spre „bunicel“…

Nici iniţiatorii proiectului nu par preocupaţi să-şi asigure simpatia şi solidaritatea altora. Muzeul e încă o schiţă, dar se vorbeşte deja de desfiinţarea unor instituţii deja existente, cu teme de cercetare asemănătoare. De la „revoluţionarii“ lui Ion Iliescu pînă la radicalii din jurul lui Marius Oprea, toţi urmează să treacă printr-o înţeleaptă „comasare“, aşa încît eventualele „disidenţe“ să fie evacuate. O provocare deficientă strategic, mai ales la început de drum, cînd e nevoie mai curînd de sprijin consensual, decît de antagonizări isterice. Nu ne-am putea gîndi la o ţîră de unitate şi cordialitate? N-am putea amîna divergenţele şi „epurările“ de conjunctură? Personal, cred, de pildă, că orice s-ar putea spune de rău despre Marius Oprea, meritele şi competenţele lui nu pot fi lichidate atît de simplu. În fond, s-a ocupat de zonă, pe vremea cînd alţii erau încă în tatonări… E drept că şi el, la rîndul lui, face din subiect o afacere strict personală, cu recriminări violente şi frustrări egocentrice. Cum vedem, problematica muzeului propus de domnul Baconschi e… complexă. Şi unul dintre primele roluri pe care un asemenea muzeu trebuie să le asume e tocmai acela de a deveni spaţiul unei dezbateri rezonabile, consistente, deschise, nuanţate şi libere. Fără prea multă ideologie, fără prea multe „personalităţi“, fără prea multe orgolii. Muzeul Comunismului trebuie să fie un muzeu al tuturor celor care vor să priceapă. Nu al oamenilor cutăruia contra oamenilor cutăruia.

Aud că la Washington există proiectul unui Muzeu Global al Comunismului. Pariem că se va face înaintea celui din Bucureşti?