Drumurile noastre toate...

Există o similaritate fascinantă între drumurile pe care le apucă diferitele societăţi ieşite din comunism. Teoretic, ele se cheamă „tranziţie“ iar pentru Europa aceasta este reglementată de „foi de parcurs“ emise de Bruxelles. Ştim deja că acestea nu împiedică ţările să o mai ia şi pe arătură, dar, în mare, toate drumurile duc la UE. Dincolo de acest parcurs al economiilor şi democraţiilor, există însă o tranziţie la firul ierbii, o tranziţie comportamentală pe care se îmbulzesc cetăţenii după marea decompresie a căderii regimurilor totalitare şi care nu beneficiază de nici o hartă sau marcaj rutier. Şi totuşi, oameni din culturi şi cu orizonturi profund diferite par să repete, fără să ştie, acelaşi scenariu prestabilit, să aibă năzuinţe similare şi să inventeze soluţii asemănătoare la marea provocare a „libertăţii“. 

Din acest punct de vedere, o raită prin Albania pare să fie un soi de călătorie în timpul scurt al postsocialismului. Şi aceasta deşi Albania nu poate fi comparată cu nici o altă ţară europeană, pe de o parte, datorită organizării sale societale înrădăcinate încă profund în relaţiile de sînge adăpostite de unităţile domestice izolate ale „kulelor“, pe de altă parte, din cauza izolării excepţionale în care a aruncat-o un dictator pe lîngă care Ceauşescu al nostru face figură de democrat. Altfel spus, deşi Albania a luat startul de pe cu totul alte coordonate, oamenii ei s-au regăsit în doar cîţiva ani pe aceleaşi drumuri ca şi noi. 

Pe la începuturi, albanezii s-au aruncat şi ei plini de speranţe într-un Caritas naţional în care au pierdut însă cît în trei FNI-uri. A rezultat un soi de război civil în care şi-au pierdut viaţa peste două mii de cetăţeni şi care a aruncat ţara într-un haos suplimentar. A venit apoi soluţia emigrării, îmbrăţişată rapid de o parte considerabilă a populaţiei. Iar odată cu munca în străinătate, au apărut şi investiţiile în maşini şi case. 

La capitolul maşini, albanezii sînt încă în faza Mercedes, visul de propăşire al fiecăruia (cu plăcerea mea pentru statistici improvizate, am stat vreo oră la o cafea în Gjirokastra să număr maşinile ce treceau pe uliţele strîmte ale bazarului: aproape 60% erau Mercedes-uri de toate generaţiile). Traficul nu respectă nici o regulă iar semnalizarea, despre care scriam cu o altă ocazie, pare să nu fi fost încă inventată. Tot ce e maşină nouă ţîşneşte pe lîngă tine şi te depăşeşte pe stînga sau pe dreapta, pe sens contrar sau prin şanţ şi se înfige în final într-un ambuteiaj care nu miră pe nimeni. Din cînd în cînd, şoferii se opresc să mai schimbe o vorbă şi claxonează de fiecare dată cînd văd cîte un prieten. Spaţiul public este al fiecăruia. 

La capitolul case, albanezii au ars etapele, astfel încît localităţile lor sînt un amestec de dezolare comunistă, buticărie a anilor ’90 şi urbanism violent al anilor 2000. Per ansamblu, postsocialismul înseamnă şi aici frenezie urbanistică: toată ţara este un şantier – cum ar spune doamna Udrea –, nici o regulă nu pare să funcţioneze iar edilii se întrec în iniţiative incoerente, dar personale. Cei întorşi cu bani din Italia sau Anglia îşi ridică instantaneu case făloase pe unde apucă, sînt atît de grăbiţi uneori, încît acestea se prăbuşesc înainte de a fi terminate. Uneori le mai dărîmă, demonstrativ, şi statul, căci marea majoritate sînt fără autorizaţie. Nu sînt două case la fel, fiecare dorind să iasă în evidenţă printr-o inventivitate personală şi adesea debordantă. Cei cu mai puţine mijloace îşi decupează o faţadă de bloc comunist pe care o amenajează după gustul lor de noi proprietari. Şi unii, şi alţii folosesc aceleaşi culori ţipătoare, aceleaşi termopane şi acoperişuri Lindab. Iar cei lipsiţi de orice mijloace înjură „democraţia“. Cu toţii, de la cetăţeni la edili, îşi încununează apoi creaţia arhitecturală cu însemne heraldice ţanţoşe, de la vulturi şi lei de ipsos la statui de bronz, toate plasate cît mai la vedere. (La capitolul acesta, ansamblul statuar din capitala Macedoniei vecine bate însă tot ceea ce am văzut vreodată într-o ţară postsocialistă!) Pentru toate acestea este valabilă eticheta de „turbo-arhitectură“, prin care descria Prishtina un urbanist străin. 

În afară de maşini şi case, există apoi spălătorii de maşini (pentru ei) şi saloane de coafură (pentru ele). Pe seară, şi ei, şi ele ies la vedere, refăcînd pe cîte un corso universul glocal de peetsees & machos. La extrema cealaltă, găseşti însă totdeauna şi pretutindeni o ospitalitate şi o jovialitate proaspătă, care îţi trezesc nostalgii după vremurile de început cînd mai exista aşa ceva şi pe la noi. Dincolo de toate acestea există însă atracţia oglinzii pe care o astfel de ţară o întinde, involuntar, oricărui român. Ai adesea sentimente paterne şi îţi vine să le spui, uneori, albanezilor: Ei, măi copii, şi noi am fost ca voi, lasă, o să creşteţi şi o să vedeţi!... Pe de altă parte însă, dacă treci de acest paternalism ieftin, îţi dai seama de o diferenţă care nu mai este în avantajul nostru: şi ei investesc mai tot cîştigul din străinătate pe case făloase, dar nu pentru a lăsa camerele nelocuite, ci pentru a le transforma în hoteluri şi/sau restaurante, Albania avînd astfel, pe litoral cel puţin, un potenţial turistic la care România, infinit mai bogată, nici nu poate visa. Mai mult, ceea ce s-a construit nu a fost doar afacere de baron local şi nu a vizat doar „oamenii cu bani“ – deşi nici ei nu duc lipsă nici de unii, nici de alţii. Astfel, în Albania nu trebuie să fii nouveau riche pentru a construi hoteluri sau pentru a te simţi bine într-una dintre nenumăratele cîrciumioare noi, unde se poate mînca excelent la preţuri de patru ori mai mici decît la noi şi unde turişti cu bani şi localnici fără pot „socializa“ deopotrivă. Libera iniţiativă (chiar dacă haotică) a fost acordată tuturor şi s-a orientat spre toate categoriile de public. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.