Iritări estivale (lipsite de importanță)
„La toboganul-tub“, ăsta e numele de cod pe care l-a dat fii-mea unui loc de joacă de lîngă casă, amenajat de o benzinărie. Şi mie îmi place acolo. Benzinăria are şi o cafenea, beau o bere în timp ce mă uit după copil. Ba mai citesc şi o carte, un ziar, o revistă. Necazurile sînt două: tonele de coji de seminţe pe care personalul bezinăriei se chinuie să le măture zilnic şi haita de cîini vagabonzi de pe micul petic de iarbă din spatele benzinăriei. Vă spun şi locul, să vă feriţi. E vorba de intersecţia de pe Calea Călăraşilor, vizavi de biserica Sfîntul Mina. Feriţi-vă să treceţi pe acolo în cursul serii. Nu ştiu din ce motiv, dar după ora şase, cîinii ăia o iau razna. Sînt exact şapte bucăţi. Sînt solizi, bine hrăniţi (domnul Mari de la măcelărie este un mare iubitor de cîini) şi agresivi. Atacă relativ la întîmplare, cam din doi în doi, pietonii de pe Călăraşilor. Ne-au atacat şi pe noi, pe fii-mea şi pe mine. Am avut noroc cu un taximetrist care a oprit maşina între noi şi haită, permiţîndu-ne să cîştigăm un pic de timp, să traversăm spre La Scena. A doua zi, am încercat manevra de evitare. Am mers în sens contrar drumului spre casă, înspre Unirea, am traversat pe lîngă trecerea de pietoni şi am făcut un mic ocol. Nu a fost bine, copilul nu a înţeles de ce nu traversăm pe la semafor, „ca oamenii civilizaţi“. I-am adus aminte cît de tare s-a speriat cînd au sărit dulăii ăia pe noi, dar tot a rămas cu o nedumerire: în ce condiţii se pot face derogări de la axioma traversării numai „pe la trecere“. A treia zi, bag de seamă că, la momentul plecării noastre, toată haita era suspect de blajină. Profit, îmi chem copilul şi plecăm. Mi se lămureşte şi misterul. Un domn bine îmbrăcat, cu aspect burghez, îi hrănea, le dădea apă, îi îngrijea. În trecere, îi spun că nu cred că face bine, că haita este extrem de agresivă, că atacă foarte mulţi pietoni. A luat foc. A început să turuie de mama focului că îi pare rău că mă apreciază de multă vreme de la televizor, că el face foarte multe pentru cîinii vagabonzi, că tot el a castrat mai mulţi cîini decît toţi primarii bucureşteni la un loc, că animalele nu au nici o vină. „O fi vina noastră“, zic. Îi spun că, în urmă cu două zile, de-abia am scăpat nemuşcaţi de protejaţii domniei sale. Răspunsul m-a lăsat mască. „Ei sînt nişte animale nevinovate, dacă a încercat să o muşte pe fiica dumneavoastră, cu ea o fi vreo problemă.“ Eh, vă daţi seama că mi s-a urcat la cap. De la distanţă (eram deja în staţia de tramvai, deci în siguranţă), i-am zis că îmi iau o bîtă şi îi iau la omor pe toţi şapte, în legitimă apărare. Că am dreptul să merg în siguranţă şi că am tot dreptul să îmi apăr acest drept. Un şofer de RATB care aştepta la semafor s-a băgat în vorbă de la volan, şi i-a strigat „hrănitorului de căţei“ să şi-i ia acasă dacă îi iubeşte atît de tare, că a văzut „cu ochii lui oameni muşcaţi de javrele alea“.
Acum sînt într-o mare dilemă. Sincer, nu mă văd mînuind o bîtă de baseball în mijlocul haitei dezlănţuite. Ar fi şi riscant, şi uşor ridicol. Metoda cu chiftelele otrăvite nu îmi place, mi se pare laşă, dezgustătoare. Să sun la hingheri, mi-e teamă că e cam inutil. Au puţini oameni, nu fac faţă reclamaţiilor. În plus, după ce prind cîinii, îi duc în nişte adăposturi oribile, de unde sînt eliberaţi de „iubitori de animale“ cumsecade, cu naturelul simţitor (toţi cei şapte au pe urechi nişte chestii de plastic cu un număr de înregistrare, or fi şi castraţi, nu zic nu, că nu am avut răgazul să verific).
Mă grăbesc să îmi iau papara de la amicii iubitori de cîini vagabonzi. Nu cred în tărăşenia cu castrarea, sperînd în scăderea naturală a populaţiei de „comunitari“. Dacă vrea cineva să îi adopte într-un termen rezonabil, să facă bine să îi adopte. Dacă nu (ei bine, o zic şi pe asta): dacă nu, cîinii ăştia trebuie omorîţi. Cît mai fără dureri, evident.
Pînă la urmă, după o dezbatere cu fii-mea (parte direct interesată în rezolvarea problemei), ea a venit cu o soluţie interesantă: chifteaua cu purgativ. „Tati, tu crezi că un cîine care face caca mai are chef de muşcat oamenii?“ Fii-mea are 6 ani. Este mămica adoptivă a tuturor animalelor de pripas din cartier.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: L. Muntean
