De la principii la realitate

Spania a hotărît recent să facă un pas înapoi în privinţa accesului românilor pe piaţa muncii: nu va mai fi liber; va fi nevoie de permis de muncă şi de alte formalităţi birocratice. Explicaţia e la îndemînă: criză, şomaj mare în Spania, deci necesitatea de a limita posibilitatea „altora“ de a lua locurile de muncă, şi aşa puţine, ale cetăţenilor spanioli.

Ani la rînd, milionul de români din Spania a reprezentat un „caz de succes“. Ai noştri îşi găseau de lucru şi cîştigau mai bine, patronii spanioli angajau mînă de lucru bună şi ieftină. N-au fost – cu mici excepţii – nici măcar tulburări sociale, precum în Italia: presa şi politicienii nu prea au avut ocazia să se ocupe de „problema românilor din Spania“ sau a „romilor români din Spania“. În anii aceia, economia spaniolă mergea bine: îmi amintesc ce tristeţe a copleşit presa italiană acum cîtva timp, cînd în statistici s-a constatat că, la anumiţi indicatori economici, Spania depăşise Italia. Acum e criză. În numele crizei şi din lipsă de imaginaţie, se aplică (aşa se întîmplă peste tot) soluţia la îndemînă: un pas înapoi. A crescut şomajul, deci limităm accesul la piaţa muncii. E adevărat, dintre românii aflaţi deja în Spania, mulţi sînt în şomaj, deci n-ar avea sens să mai fie primiţi şi alţii. Dar acesta nu e decît un „argument“ de suprafaţă. Economic, probabil că nu va ajuta Spania prea mult: amărîtele de locuri de muncă existente nu vor reduce semnificativ şomajul printre spanioli. Dar simbolic, guvernul (de centru-stînga!) speră că va mai ciupi un pic de încredere şi voturi făcîndu-se că se ocupă de bunăstarea propriului popor. Nu altfel fac alte guverne din alte ţări, care limitează accesul pe piaţa muncii pentru cetăţenii unor ţări din UE, sub presiunea unor partide populiste şi naţionaliste. De fapt, ceea ce sună prost în decizia autorităţilor din Spania este faptul că se întorc la un stadiu anterior.

Numai că migraţia masivă a românilor în Spania are o semnificaţie mai importantă, dincolo de aspectele economice şi de miliardele de euro trimise acasă. Dacă simplificăm puţin perspectiva şi privim faptele în sine, constatăm că, prin aşezarea unui milion de români în Spania (şi altul în Italia), este prima dată cînd funcţionează la nivel de masă unul dintre principiile Uniunii Europene, care spune că orice cetăţean are dreptul să muncească, să se angajeze, să se stabilească oriunde pe teritoriul UE. O cantitate mare de oameni a luat în serios libera circulaţie a persoanelor şi s-a dus să-şi caute de lucru în altă ţară a Uniunii. Dacă „a luat în serios“ pare neadecvat, putem spune că „a profitat“ sau „a beneficiat“ – chestie de interpretare. Dar faptul rămîne. Şi mă refer, desigur, la cei care lucrează acolo cu forme legale. E pentru prima dată cînd un principiu formulat atît de sofisticat în documentele comunitare este „tradus“ pe înţelesul lor de înşişi cetăţenii europeni: avem voie, ca urmare a integrării, să lucrăm în altă ţară? Atunci, s-o facem. Nu mai e vorba de o mînă de pensionari britanici care se retrag în satele însorite din sudul Spaniei şi Portugaliei, nici de cîteva vedete care îşi cumpără casă în Toscana sau pe Valea Loarei pentru că e la modă, nici de manageri de bănci ori multinaţionale pe care slujba îi poartă de colo-colo, oriunde firma-mamă îşi mai deschide sucursale. Nu. E vorba despre un fenomen de masă. Or, ditamai principiul înscris în toate tratatele şi documentele comunitare a fost gîndit pentru toţi cetăţenii UE. Şi (desigur, din cauza sărăciei, a tranziţiei etc. – dar nu asta contează acum), imediat ce au dobîndit statutul de cetăţeni europeni, cîteva milioane de români s-au hotărît să-şi schimbe viaţa cu ajutorul acestui principiu. Ceea ce a creat unele erori de limbaj: multă lume i-a numit pe românii din Spania şi Italia „imigranţi“, deşi termenul nu se aplică cetăţenilor europeni. (Nimănui nu-i trece prin cap, de pildă, să-l numească „imigrant“ pe directorul filialei din România a unei bănci austriece sau franceze, trimis din ţara-mamă să lucreze o vreme aici – şi care eventual rămîne de tot aici, sînt destule cazuri.) Această inadecvare de limbaj arată că lumea nu era pregătită pentru această nouă realitate care a decurs din principiul liberei circulaţii a persoanelor: bine-bine, o fi scriind în documentele europene, dar chiar aşa repede?

Acum, Spania a decis să revină la stadiul anterior. Nu e singura. Franţa expulzează imigranţi, Danemarca reintroduce controlul la frontiere şi, în general, peisajul european e tot mai trist. Summit-urile europene sînt tot mai mult nişte ciondăneli între şefi de state care vor să-şi protejeze cît mai mult „interesele naţionale“ şi se gîndesc mai mult la alegerile din ţara lor decît la frumoasele principii din Tratate. Simon Jenkins, editorialist la The Guardian, observă că neîncrederea în proiectul european a devenit majoritară: „Cel mai recent Eurobarometru al opiniei publice arată că numărul persoanelor care nu au încredere în proiectul european îl depăşeşte pentru prima dată pe cel al celor care au încredere, în special în Marea Britanie, Germania şi Franţa. Sondajele de opinie arată că din ce în ce mai puţine ţări consideră apartenenţa la UE un lucru bun, opoziţia faţă de UE crescînd pe măsură ce înaintăm spre nordul Europei. Există riscul ca atitudinile eurosceptice să apară de-a lungul graniţelor istorice“. Dacă nu cumva au reapărut deja, dar încă sînt ambalate într-un soi de ipocrizie de către nişte lideri europeni mediocri care, dacă tot au moştenit de la predecesorii lor ideea de Europă Unită, profită de ea atîta timp cît încă nu au curajul s-o abandoneze cu totul. Deocamdată, o lasă baltă pe bucăţi: în chestiuni punctuale, dau vina pe cine sau ce se nimereşte în cale – de la „castravetele spaniol“ la „lenea grecească“ şi de la „romii din România“ la „încăpăţînarea germană“...