Ideologia ca soluție

Tulburările londoneze de la începutul lui august au fost cu siguranţă, pentru cei aflaţi la faţa locului, un episod dramatic. Au murit oameni, au fost incendiate clădiri, au fost devalizate magazine. Un amestec straniu de derizoriu (tîlhării crase, anarhie de cartier) şi vîrtej apocaliptic. Dar pentru cei care n-au trăit, nemijlocit, situaţia şi, în primul rînd, pentru „analiştii“ fini şi pentru ideologii angajaţi, „spectacolul“ evenimentelor din Anglia a fost mană cerească. Ce prilej minunat pentru studii academice, cu harnice note de subsol! Ce splendidă ocazie pentru lansarea unor viguroase manifeste „anti-sistem“! Ce abundentă materie-primă pentru supa reîncălzită a ideologiilor de tot soiul! Sigur că o răzmeriţă de asemenea proporţii nu poate fi evacuată rapid cu două-trei epitete infamante: golani, infractori, nihilişti. Ea trebuie să ne pună pe gînduri. Dar tocmai asta nu face abordarea ideologică. Ideologiile nu reflectează. Ele au, de la bun început, dreptate. Ideologul – indiferent de obedienţă – e cineva care are norocul să constate mereu că tot ceea ce se întîmplă în jurul său îl confirmă. Totul încape fără rest în mica lui maşinuţă speculativă. 

E, desigur, legitim să spui că orice revoltă, de fapt orice act omenesc, are o „motivaţie“. Există motivaţii simple, transparente, accesibile bunului-simţ, dar există şi motivaţii obscure, complicate, greu de dibuit fără un atent exerciţiu hermeneutic. Pentru ideolog, nu există însă decît o singură motivaţie posibilă: cea care îi confirmă presupoziţiile şi care poate fi înghesuită în frugalul său bagaj terminologic. În cazul de faţă, cele mai multe comentarii, mai ales la noi, valorifică arsenalul, destul de obosit, al unui sociologism pe care chiar şi marxismul îl califică adesea drept „vulgar“. Ce poate fi o revoltă de stradă într-o mare capitală occidentală? Păi, e simplu: un act de disperare împotriva capitalismului, o descărcare psihică a oropsiţilor, dezavantajaţilor, proletarilor, minoritarilor, excluşilor, săracilor, imigranţilor, exploataţilor, colonizaţilor de altădată, împotriva restricţiilor, erorilor manageriale, legilor nedrepte, aroganţei consumeriste, rasismului şi inegalităţii sociale. Gata. Subiect închis. Tulburările din Anglia nu sînt decît o notă de subsol, un exemplu în plus, la pagina despre revoluţie din manualul de socialism ştiinţific. Faptele „insurgenţilor“ sînt iraţionale? Da, dar şi statul capitalist e iraţional. Insurgenţa s-a exprimat mai ales prin vandalizare şi furt? Da, dar de vină e „filozofia individualismului capitalist“. Şi apoi unde scrie că un protest trebuie să fie neapărat paşnic? 

Ideologul nu se împiedică de realităţi. Faptele propriu-zise i se par triviale. Printre răzvrătiţi se mai găsea, e drept, şi cîte o fiică de multimilionar (Laura Johnson) şi o droaie de puberi în delir, iar printre victime se numărau şi imigranţi (un mărunt negustor asiatic, un student malaysian, musulmani de origine pakistaneză, un frizer evreu de 89 de ani etc.) şi oameni săraci care şi-au văzut casele în flăcări şi au rămas pe drumuri. Protestatarii năpăstuiţi comunică prin telefoane mobile de ultimă oră, fură cu automobilele proprii şi fac declaraţii aiuritoare („am vrut să arătăm că facem ce vrem“). Dar să nu ne lăsăm manipulaţi de conservatori: scopul spargerilor comise la Londra era, de fapt, o încercare de a „defetişiza“ proprietatea privată. Psihologia lor e rezultatul rasismului promovat de „faţa întunecată“ a modernităţii. Ideologul e deştept. Înţelege repede. Înţelege tot. N-are dubii. Şi, mai ales, e „obiectiv“, adică se păstrează în afara subiectului de care se ocupă. Se uită la televizor, citeşte şi „traduce în viaţă“, aplică. Nu se pune „în situaţie“, ci participă la ea de departe şi de sus. O judecă. Nu ştim cum ar reacţiona dacă un grup de dezavantajaţi l-ar dezbrăca în pielea goală pe stradă, i-ar pune foc sub bibliotecă şi i-ar fura „plasma“. Dar el n-are nevoie să trăiască ceva pentru a înţelege. El ştie. 

Din punctul meu de vedere, e mai mult decît semnificativ faptul că cele petrecute în Anglia nu par să fi provocat nimănui o reflecţie cumpănită despre natura umană şi despre problema răului. Simţul acut al „actualităţii“ a inhibat orice referinţă larg antropologică, orice urmă de teodicee... Răul social a scos din joc răul metafizic. O excepţie face Lordul Sacks, şef-rabinul Congregaţiilor Evreieşti Britanice, care a vorbit despre „suprafaţa extrem de fragilă a civilizaţiei umane“. Dar cine are timp şi chef de asemenea fantezii? Ele ar putea fi materie de îngrijorare. Dar ideologii nu sînt niciodată îngrijoraţi. Treaba lor e să se revolte. Teoretic. Fiindcă, în fapt, euforia lor politică nu rezolvă nimic. Ideologiile sînt un erzaţ de soluţie. E fals că, pentru ei, problema e „să transforme lumea“. Preferă „să o înţeleagă“. Căci dacă lumea s-ar schimba vreodată în sensul profeţiilor lor, n-ar mai avea ce înţelege. S-ar prăbuşi într-o dulce reverie post-ideologică şi ar şoma fericiţi, aplaudîndu-se doar, din cînd în cînd, între ei.