Anticomuniști și anti-anticomuniști

Ca să fiu mai bine înţeles, aş începe cu o mărturisire. Am trăit primii 20 de ani din viaţă sub comunism. Am apucat, deci, să văd şi să înţeleg ceva din lumea care mă înconjura. Anturajul familiei mele era format din oameni simpli, obişnuiţi, fără biografii trepidante, fără trecut tumultuos şi, aveam să înţeleg mai tîrziu, fără mare viitor. Oameni ca mai toţi cei de atunci. Nu erau nici activişti de partid, nici securişti, nici directori. Nu erau nici savanţi, nici analfabeţi. Absolut toţi îl înjurau pe Nicolae Ceauşescu şi îi doreau sfîrşitul. N-am întîlnit pe nimeni în anturajul primei mele tinereţi care să-l apere pe Ceauşescu. Nici măcar amintirea celebrului discurs de la invadarea Cehoslovaciei nu-l mai salva. Mulţi dintre cei pe care îi cunoşteam îl urau pur şi simplu. Absolut toţi ascultau „Europa Liberă“ şi considerau postul de radio de la München drept cea mai credibilă sursă de informaţii. Propaganda menită să denigreze „Europa Liberă“ nu prindea deloc. Însă nici unul dintre cei alături de care am crescut în acel cartier ploieştean de blocuri, care se întinde, leneş, de-o parte şi de alta a străzii care întotdeauna s-a numit „Democraţiei“, nu era anticomunist. După cum nu erau nici comunişti. Forma lor de normalitate era să se ţină departe de politică. 

Pînă şi înjurarea lui Ceauşescu era, mai degrabă, o formă de dezacord prin distanţare de el, decît una de protest propriu-zis, politic ori civic. Anticomunişti am cunoscut mai tîrziu. Sînt convins că cei mai mulţi dintre cei de vîrsta mea pot depune mărturii identice. Anticomunismul a devenit vizibil, pentru noi, după comunism. Sigur, anticomunismul eroic a fost cel anterior anului 1989 şi puţinii care l-au împărtăşit şi promovat merită, cu adevărat, loc în Panteonul naţional. După 1989, anticomunismul a încetat să fie eroic şi a devenit civic. A devenit, cred, o datorie tocmai pentru că nu mai aducea cu sine riscuri uriaşe, era la îndemîna conştiinţei oricui. Prin urmare, anticomuniştii de după 1989 merită şi ei respectul nostru. Mă grăbesc imediat să spun că anticomunismul nu-şi pierde deloc relevanţa în lipsa comunismului, aşa cum antinazismul nu-şi pierde deloc relevanţa într-un context politic lipsit de regimuri naziste. 

De la două doamne, Hannah Arendt şi Monica Lovinescu, am învăţat că antitotalitarismul ţine, în profund, de ceea ce se cheamă bun-simţ. Cum anticomunismul este o specie a antitotalitarismului, cred că a fi anticomunist este ceva de bun-simţ, ca un fel de regulă de minimă igienă a cetăţeanului – să fii anticomunist mi se pare că provine din acelaşi set de reguli cu cele pe care copiii le învaţă de la părinţi în primii ani de viaţă conştientă: să se spele pe mîini înainte de masă şi pe dinţi dimineaţa şi seara cel puţin, să se îmbrace în haine curate, să nu mănînce de pe jos etc. Prin urmare, nu sînt de acord nici cu cei care cred că anticomunismul este o ticăloşie şi nici cu cei care cred că anticomunismul este o virtute. Şi mai adaug aici o vorbă a marelui Ronald Reagan: oamenii din ţările libere nu trebuie să uite nici o clipă că extincţia libertăţii de care se bucură este, mereu, la doar o generaţie distanţă. Iată de ce e aproape necesar să fii anticomunist fără oprire şi în orice context politic. Poţi fi, desigur, apolitic. Sînt oameni – cu cît mai mulţi cu atît mai bine, cred – care nu vor să aibă de-a face cu politica, nu-i interesează şi nu vor să ştie de ea. Pînă şi aceştia sînt, involuntar desigur, anti-comunişti, pentru că dezideratul comunist este exact contrariul: adică o societate 100% politizată, cu toţi cetăţenii membri ai unicului partid sau ai structurilor aservite partidului. Şi ei trebuie protejaţi şi salutaţi ca dovezi vii ale normalităţii, iar normalitatea este, pentru orice proiect totalitar, duşmanul însuşi. 

La noi, după 1990, anticomunismul a explodat pur şi simplu. Cauzele sînt la îndemîna oricui, nu insist. După un timp, anticomunismul a început să nu mai placă unor spirite subtile. Părea a fi purtat înainte de o gaşcă descreierată, isterică şi iacobină, care făcea exact ceea ce făceau comuniştii cei mai fanatici, dar cu semn schimbat. Tot cam atunci, au început să revină în ţară primii intelectuali cu stagii solide de educaţie în universităţile europene şi americane. A apărut, timid şi infantil, dar sensibil şi detectabil imediat, noul trend leftist. Pe de o parte, mediile universitare pe care le frecventaseră şi, pe de altă parte, brutalitatea capitalismului autohton – de fapt, un ersatz burtos şi hrăpăreţ, corupt pînă în măduva oaselor, care nu avea nimic în comun nici măcar cu faza marxist zisă „sălbatică“ a capitalismului – le-a îndreptăţit alunecarea spre stînga. Problema celor care au decis să poarte în spaţiul public românesc ideile stîngii este că nu au avut niciodată un partid politic românesc cu care să defileze fără ruşine. 

Ceea ce le oferea şi le oferă stînga politică era exact ceea ce ei detestă. Ca orice nouă falangă, şi aceşti oameni au început prin a se defini în diferenţă cu establishment-ul intelectual local. Printre multele trăsături ale curentului majoritar care nu le plac acestor tineri lefty este anticomunismul. Sincer, n-am înţeles încă de ce, pentru că mi-e greu să cred că ei ar dori vreo clipă reinstaurarea dictaturii roşii în România, indiferent că vorbim de variantele Pauker, Dej sau Ceauşescu. Dimpotrivă, cred că, dacă e nevoie de un punct comun pentru intelectualii de dreapta sau de stînga de la noi, acesta ar putea fi exact atitudinea anticomunistă. Dar, din cîte văd, nu de puncte comune e nevoie, ci de diferenţe.