Liga muzeelor mici și foarte mici
Despre nea Flutur şi muzeul său de lîngă Peştera urşilor am scris, la timpul potrivit, o pilulă în această revistă şi un întreg articol mai mult sau mai puţin „ştiinţific“ dedicat colecţiilor săteşti. Mă impresionase omul şi mă pusese pe gînduri ideea sa de muzeu, în care adunase cu îndîrjire şi aranjase după inspiraţie vreo trei mii de obiecte dintre cele mai variate, de la obişnuitele costume populare şi piese de ceramică la vechile băncuţe ale şcolii săteşti sau o „frumoasă americană“ de prin anii ’20, care făcuse cîndva furori prin zonă. Mai nou, de cînd o bună parte a tineretului satului se mutase în Spania, apăruse şi un colţ „ca la noi, în Spania“. Aceasta era ideea sa de „muzeu local“, ilustrînd viaţa felurită a oamenilor din partea locului, mult mai mult decît ideile patrimoniale ale experţilor. De aceea „experţii“ nici nu prea aveau la inimă acest gen de „muzee“ – cu excepţia cazurilor cînd „împrumutau“ pentru propriul muzeu cîte o piesă de excepţie „rătăcită“ în colecţiile săteşti. Îmi aduc aminte de o eminenţă mai mult sau mai puţin cenuşie a folclorului român, care m-a apostrofat într-o şedinţă scorţoasă de la Ministerul Culturii: Haideţi, domnul Mihăilescu, chiar aşa, acum toată lumea face muzee!? Asta e o meserie, nu un hobby! Mda, meseria lui nea Flutur nu era de muzeograf, dar nici muzeul său nu era un simplu „hobby“, ci o pasiune – ca şi în cazul celor cîteva sute de alţi colecţionari pasionaţi răspîndiţi prin ţară.
Acum nea Flutur s-a prăpădit, Dumnezeu să-l odihnească în muzeul său de suflet. La şedinţa recentă de constituire a asociaţiei acestor colecţionari, soţia lui a apărut cu fiul, care a preluat muzeul şi care se agita la reuniunea de la Muzeul Astra din Sibiu ca un mînz nerăbdător să iasă la trap pe uliţele satului.
Aceasta a fost, de fapt, cea mai mare surpriză a acestei întruniri „constituante“, pusă la cale cu infinită răbdare şi încăpăţînare de Carmen Mihalache şi o minusculă echipă pe măsură de la Muzeul Ţăranului Român. A durat trei ani – românul nu este asociativ, ne spun statisticile naţionale – pînă cînd veteranii acestei pasiuni s-au hotărît să se asocieze oficial într-o instituţie naţională care să-i reprezinte şi să-i ajute să-şi ducă mai departe munca neobservată. Acum erau mîndri cu toţii de această realizare: Aţi văzut că pînă la urmă tot am făcut-o! – m-au întîmpinat cîteva vechi cunoştinţe. M-am bucurat, dar era un lucru pe care îl aşteptam de mult şi care era firesc să se întîmple. Ceea ce nu mă aşteptam însă era ca între timp să apară o întreagă pleiadă de tineri, la fel de „nespecialişti“ dar la fel de pasionaţi ca şi nea Flutur, care erau deja implicaţi în propriile colecţii şi „muzee“ locale şi private, ridicate cu aceeaşi lipsă de interes din partea autorităţilor.
Şi, ca să fiu sincer, la ceea ce mă aşteptam şi mai puţin a fost faptul ca, la momentul delicat al alegerilor, toţi „veteranii“ să-i propună şi să-i voteze în unanimitate exact pe aceşti tineri, pentru a-i reprezenta şi organiza pe viitor. La „simpla“ pasiune a părinţilor se adăuga astfel, pe lîngă entuziasmul copiilor, o anumită cunoaştere şi strategie de ansamblu a acestora. Fără lecturi de specialitate, unii dintre aceştia (re)inventau ideea de eco-muzeu, după toate regulile artei, şi aveau viziuni pe termen lung referitoare la această mişcare a muzeelor mici şi foarte mici din ţară.
Descoperisem acest lucru de cînd lucram la Muzeul Ţăranului Român: iniţiativa şi creativitatea sînt mult mai frecvente pe uliţele ţării decît pe culoarele ministerelor. E nevoie doar să le recunoşti şi, eventual, să le dai o mînă de ajutor pentru ca ele să rodească. Este ceea ce se întîmplase şi acum, la Sibiu. Să fie într-un ceas bun!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
