Cîteva răutăţi despre stînga

Cristian Pătrăşconiu mi-a făcut surpriza de a-mi solicita un interviu pentru viitorul volum numit Noua şcoală de gîndire a dreptei, un fel de continuare a cărţii de interviuri de anul trecut – Repere intelectuale ale dreptei româneşti (Humanitas). Cartea tocmai ce stă să apară şi abia aştept să văd în ce companie m-a pus Pătrăşconiu, care face pe misteriosul cînd îl întreb. Pînă atunci, azi şi săptămîna viitoare doar cîteva fragmente din ce i-am spus lui în acel interviu. A se scuza stilul oral.

Comunismul în România a avut ceva naţionalism mai mult decît prin alte părţi, la nivel de propagandă, dar în esenţa sa comunismul nostru a fost unul dur şi pur, a fost ortodox în politicile economice şi sociale, cele care cu adevărat contează – proprietate publică universală şi nici un spaţiu pentru activităţi private, rolul conducător al partidului proletariatului, politici de egalizare violente şi barbare. Toate acestea au fost ca în cărţile lui Marx. Legătura între Marx şi Ceauşescu este directă. Stîngiştii sînt infantili la modul lopăţica cu nisip: cutare e „cîh“, nu ne mai jucăm cu el, îl declarăm de dreapta.

[...]

Mussolini a fost un lider socialist de succes înainte de a fonda fascismul, şi opiniile sale social-economice nu s-au schimbat, nazism vine de la numele Partidului Naţional-Socialist. Repet: Socialist. Hitler se credea un socialist naţionalist, de aici vine cuvîntul nazist. Nu înţeleg de ce ar trebui asumat Hitler la dreapta, cînd el a fost un socialist antiliberal. Socialismul şi fascismul sînt gemenii aceluiaşi monstru: totalitarismul antiliberal şi antiburghez. Dreapta apără libertatea. Nu poţi spune că cei mai mari duşmani ai libertăţii au fost de dreapta.

[...]

Comunismul s-a prăbuşit pentru că nu a fost eficient economic. Ar fi frumos să credem că s-a prăbuşit pentru că nu avea valoare morală, că oamenii vroiau, de pildă, să vorbească liber. Din păcate, nu cred că este aşa. Oamenii s-au adaptat la lipsa de libertate. Noi, cei care i-am trăit ororile, care am întîlnit oameni chinuiţi, torturaţi, distruşi de comunism, noi ştim că a fost şi un faliment moral, dar aceasta este o concluzie la care ajungi individual, dacă vrei să citeşti şi eşti dornic să afli, ideea în sine nu a fost automat compromisă, aşa cum a fost compromis nazismul, încă poţi fi de bonton şi să te declari comunist. Ba chiar ai parte de ceva simpatie, eşti un fel de disident, te lupţi cu Sistemul. Dacă te declari nazist, treci de sonat, dacă te declari comunist, treci de personaj interesant.
[...]

Sînt două stîngi în România, e stînga veche, pe axa Iliescu – Vanghelie. Îi uneşte faptul că sînt total disonanţi cu stînga modernă din Occident. Modul în care ei se situează vizavi de homosexuali, de pildă. Ce a spus Vanghelie şi ce a spus Iliescu despre homosexuali ar fi atît de ultragiant pentru Partidul Verde din Germania sau pentru Partidul Laburist din Marea Britanie, încît i-ar da afară din partid a doua zi. Acest curent este puternic politic în România. Apoi, mai este stînga nouă, stînga trendy, care nu are putere politică şi nici priză mare la public deocamdată, dar, într-un fel, ei sînt viitorul şi acolo se va îndrepta stînga românească pentru că stînga tip Vanghelie este depăşită moral, nu poate să producă intelectuali, poate să producă putere politică şi păstrarea statu-quo-ului. Dar trendul intelectual, trendul atractiv se va îndrepta spre ceilalţi, mai rapid decît credem. Vom asista la schimbări la stînga mai repede decît bănuim. În Spania şi Portugalia, ţări catolice şi tradiţionale acum 40 de ani, nimeni nu s-ar fi gîndit atunci că Partidele Socialiste vor propune acum legalizarea căsătoriilor homosexuale – ca să rămînem tot la acelaşi exemplu. Deci, stînga Vanghelie va fi îngropată de istorie. Stînga Ernu se va ridica, dar nu cu Vasile în frunte, el mi-e tare simpatic, dar e revoluţionar, nu va fi om politic, vor veni oportuniştii, lichelele politice care vor prelua acele idei. Într-un fel, cu Ponta a început deja.

[...]

E amuzantă această raportare obsesivă a noii stîngi la grupul Liiceanu – Pleşu – Patapievici. Se cred un fel de disidenţi, ai impresia că trăim într-un mediu în care Pleşu şi Patapievici conduc un fel de poliţie secretă şi îi vînează pe ei. Este duios de stupid. Aceşti intelectuali de dreapta, conservator liberali, nu au avut acces la putere decît marginal. Iar atunci cînd au făcut-o, cel puţin în cazul lui Patapievici, au avut rezultate spectaculoase. Institutul Cultural Român este o instituţie care s-a schimbat spectaculos faţă de epoca Buzura şi le reproşez celor din noua stîngă lipsa de onestitate intelectuală de a recunoaşte acest fapt banal, măsurabil, evident. Poţi foarte bine să crezi că Patapievici gîndeşte retrograd sau mai ştiu eu ce nu îţi convine la cum gîndeşte şi, în acelaşi timp, să recunoşti că a schimbat un mod de abordare păşunist-securistic care domina modul în care promovam cultura noastră. Faptul că Patapievici a fost atacat de toată stînga şi de dreapta naţionalistă pentru poneiul roz este ironic. Patapievici este un conservator, iar conservatorii nu promovează ponei roz cu svastici. Mie mi se pare imbecilă această formă de artă, dar eu sînt la prima generaţie plecată de la ţară, s-ar putea să îmi scape subtilitatea simbolică a unei svastici pe un fund de ponei roz. Dar dincolo de ce cred eu personal, a avut succes expoziţia? A avut. Dacă asta vrea publicul de acolo, cu asta mergi, predecesorul lui Patapievici, Augustin Buzura s-ar fi dus cu căluşari pe care i-ar fi văzut cinci nostalgici plecaţi din România, şi basta. Deci, Patapievici, aşa conservator şi retrograd cum îl vede noua stîngă, s-a adaptat perfect la epocă, a gîndit ca un negustor inteligent, aş paria că nici nu a gustat personal poneiul roz, dar a recunoscut că nu e treaba lui de director ICR să promoveze ce îi place, ci ce este pe trend, ce îţi cere consumatorul de cultură din ţara-ţintă. Şi atunci, nu ar fi fost logic ca noua stîngă să îl apere? Că ei promovează relativismul cultural şi chestiile astea trendy. Tot eu, conservator şi ţăran, să apăr poneiul roz în faţa dreptei naţionaliste de grotă? Nu le e ruşine?! Doar pentru că îi enervează persoana lui Patapievici?

[...]

Lumea după Sorin Adam Matei arată cam aşa: e, pe de o parte, poporul, însetat de cultură şi de idei noi; pe de altă parte, o hoardă de intelectuali-experţi noi, care au ceva de spus, au charismă şi idei şi ar putea să lumineze poporul. Dar între ei, fatalitate dom’ne, s-au interpus Pleşu, Liiceanu şi Patapievici care au făcut un fel de cabală şi au interzis accesul noilor intelectuali la popor. Şi dă-i şi luptă şi scrie cărţi pe tema asta. Problema e că teza e un simplu puseu paranoic şi nimic mai mult. Asta nu îi împiedică să scrie eseuri ştiinţifice, dar curat ştiinţifice, cu cifre şi citări. Realitatea e însă mai simplă. Pleşu şi Liiceanu nu au cum să le împiedice lor accesul la popor, au tot accesul din lume, dar poporul nu îi prizează pentru că sînt plicticoşi. Sînt plicticoşi, au idei puţine, fixe şi exprimate pompos. Pe de altă parte, de ce sînt populari Pleşu şi Liiceanu? Pentru că sînt buni, prind la lume. Eu mă uit, de pildă, la Pleşu cînd apare în orice adunare publică. Omul are charismă, spune în trei fraze nişte chestii fermecătoare şi oamenii îl ascultă cu plăcere, se uită în gura lui. E fermecător, şi cînd nu are dreptate, cînd se enervează ciudat. De ce se uită oamenii în gura lui Pleşu, şi nu a lui Sorin Adam Matei? O fi vreo cabală sau e competiţie liberă pe piaţa ideilor? Pleşu îi face praf pe Sorin Adam Matei et Co. prin libera concurenţă. Nu e nici un fel de mecanism obscur.