Prima țară fără ziare
Se vorbeşte peste tot în lume despre criza presei şi despre felul în care noile tehnologii modifică faţa jurnalismului. Dar aceste schimbări nu se limitează la domeniul în sine, ci au implicaţii asupra democraţiei înseşi.
Într-un articol publicat în revista Transit (editată de Institut fur die Wissenschaften vom Menschen din Viena) şi reluat de Eurozine , Paul Starr, profesor de sociologie la Princeton University, ne invită să luăm în serios ideea că „o presă independentă are o funcţie esenţială în democraţie“ şi arată că revoluţia digitală „a slăbit abilitatea presei de a acţiona ca un agent de control public, subminînd bazele economice ale jurnalismului profesionist şi fragmentînd publicul“. E adevărat, pe de altă parte, că revoluţia digitală a revitalizat jurnalismul: a permis intrarea în scenă a unor nume noi, a inovat în formă şi în conţinut, iar în ţările în care libertatea presei nu stă prea bine a dat un impuls nou libertăţii de exprimare. Numai că – spune Paul Starr – mai nimeni nu vrea să plătească pentru presa online, ceea ce afectează independenţa financiară a jurnalismului şi, astfel, subminează însăşi libertatea de exprimare.
Presa tipărită este cea mai afectată: în ultimul deceniu, veniturile instituţiilor media au tot scăzut, iar numărul jurnaliştilor s-a redus (cu 53% în Norvegia, cu 41% în Olanda, cu 25% în Germania, de la 56.000 la 40.000 în SUA). Dincolo de cifre, are de suferit şi calitatea. Genurile jurnalistice care îi asigurau presei rolul de „cîine de pază al democraţiei“, precum marile anchete de interes public ori reportajele ample, consumă mulţi bani şi mult timp, aşa încît managerii de presă sînt tot mai puţin dispuşi să consume resursele (tot mai scăzute) pentru aşa ceva. E mult mai ieftin şi mai uşor (şi eventual cu o audienţă mai mare) să produci ştiri scurte, cu poze multe şi mari, pe subiecte la îndemînă, decît să plăteşti luni în şir reporteri de investigaţie pentru a documenta cine ştie ce caz încîlcit, asumîndu-ţi eventual riscul ca ancheta să nu iasă. Şi apoi, transpuse în variantă electronică, ziarele trebuie să se adapteze practicilor de lectură online – adică să livreze un alt fel de conţinut. Tehnologia a generat şi alte reguli ale competiţiei: varianta online a unui cotidian nu mai e la concurenţă doar cu celelalte ziare (ca în versiunea tipărită), ci şi cu portalurile de ştiri ori cu site-urile televiziunilor. Pentru a construi acest nou tip de conţinut s-au cheltuit bani care, deocamdată, nu se întorc în buzunarul investitorului. Nimeni nu prea e dispus să plătească pentru ce citeşte/vede online, chit că pe Internet primeşte un conţinut mai bogat şi mai variat decît pe hîrtie (pentru care, altminteri, nimeni nu are nici o ezitare să scoată bani din buzunar). Aşa încît ziarele tipărite (şi mă refer aici la cotidienele generaliste) rezistă tot mai greu (căci şi veniturile din publicitate au scăzut), se mută online pentru a fi în pas cu „trendul“ (dar nici de acolo nu-şi recuperează cheltuielile) şi aleargă disperate după un public în care schimbarea generaţională a adus şi modificări în practicile de lectură. Dar „viaţa“ textelor apărute doar online e mai scurtă, iar impactul e mai mic: goana după noutate e mai acerbă. Aşa încît ziarele nu mai au timp să construiască dezbateri de interes public, să urmărească în mod consecvent marile subiecte, să propună reflecţii asupra valorilor societăţii. Sînt preocupate de propria subzistenţă. Şi nici cetăţenii – seduşi timp de decenii de cîntecul de sirenă al televiziunii şi deprinşi rapid cu Internetul pe care mulţi îl consideră „un drept“ – nu mai par atît de dornici să dezbată chestiuni importante în ziare: e mai simplu şi mai plăcut să postezi comentarii rapide pe site şi să te laşi dus de infotainment-ul de toate zilele. Iar cu infotainment se formează consumatori, nu cetăţeni informaţi şi responsabili.
Revenită la o presă liberă abia de 20 de ani, România e, într-un fel, în „avangarda“ trendului mondial. Dacă lăsăm deoparte tabloidele, observăm că primele ziare româneşti de calitate reuşesc să vîndă, fiecare, doar cîteva zeci de mii de exemplare. Ca să-şi scoată banii, de cîtva timp cotidienele livrează „la pachet“ cărţi, filme şi altele – ceea ce nu le asigură însă mai multă audienţă reală şi mai mult impact, ci doar mai mulţi cumpărători conjuncturali, care le abandonează imediat ce dispare chilipirul suplimentar. Una peste alta, dacă avem în vedere doar ziarul în sine, constatăm că primele trei cotidiene româneşti luate la un loc (România liberă, Adevărul, Jurnalul naţional) abia trec de o sută de mii de exemplare, conform ultimelor cifre BRAT. La o ţară de 20 de milioane de locuitori, o asemenea vînzare arată că ziarele „pe hîrtie“ deja nu prea mai există (în timp ce traficul lor pe Internet creşte constant, dar nu aduce bani). Despre impactul lor în societate nici nu e cazul să mai vorbim: publicul de masă e sclavul televiziunii, aşa că bietele ziare încearcă să „paraziteze“ posturile TV, făcînd ştiri din ce au declarat aseară la televizor vedetele şi politicienii. Ca să supravieţuiască financiar, ziarele organizează tot felul de evenimente şi campanii plătite de entităţi comerciale, ocupînd astfel cu subiecte „impuse“ sau cu autopromovarea spaţii care cîndva erau rezervate marilor subiecte de pe agenda publică. Despre politică se scrie nu pentru că e un domeniu esenţial al democraţiei, ci pentru că are potenţial de scandal (deci de audienţă). Confruntate cu serioase probleme de management şi finanţare, ziarele noastre tipărite sînt sub limita supravieţuirii. România are „şansa“ să devină, cît de curînd, prima ţară fără ziare. Cum vom sta după aceea cu democraţia – mai vedem. La televizor, desigur...
