Modernizarea învățămîntului românesc
- un comentariu la articolul domnului Baumgarten -
Jonathan Scheele, un bun cunoscător politic al României, a declarat în repetate rînduri – inclusiv de curînd, în aceste pagini – că România nu are „o viziune“, că, după părerea lui, acestei ţări îi lipsesc „obiectivele“ pe termen mediu şi lung. Din altă perspectivă, Emil Constantinescu era de părere că am avut un astfel de proiect cu bătaie lungă, început pe la paş’opt şi încheiat odată cu integrarea europeană: europenizarea şi modernizarea ţării. Ce facem însă mai departe? Ne continuăm „modernizarea“, sincronizîndu-ne şi recuperînd din nou decalajele recente. Bine, dar cum?
Un instrument insuficient, dar necesar, pe această cale, ar fi trebuit să fie Legea Învăţămîntului. Un instrument de modernizare nu doar a învăţămîntului, ci, pe cale de consecinţă, a întregii societăţi. Preşedintele ţării ne-a anunţat şi că această lege ar trebui să fie purtătoarea unei noi viziuni, „moderne“. Ar fi trebuit să fie, dar... n-a fost să fie!
De ce nu? Păi, în primul rînd, deoarece partea ei de originalitate nu ne aparţine, ci este preluată tot din Occident, iar aportul nostru specific a fost în iscusita deturnare politicianistă a acestei originalităţi de împrumut. Iniţiatorii şi apărătorii ei se mîndresc însă cu prima parte şi proclamă – de multe ori cu o revoltătoare inconsistenţă – faptul că noua lege este „pe linie“, nu cu Partidul, de data asta, ci cu Bruxelles-ul. Spre viitor în zbor, deci!
Iată însă că suplimentul recent al Dilemei vechi despre această lege ne oferă şi argumentarea de cu totul altă natură a unui om (relativ) din interior şi care merită atenţia tuturor: articolul domnului Alexander Baumgarten: „Despre discernămînt, în cazul cercetării“. Lăsînd de o parte toate suspiciunile pe tema qui prodest şi recunoscînd – fără să accepte – posibilitatea (şi realitatea) unor erori de calcul (precum şi pe aceea a unor şmecherii locale de eludare a „măsurătorii“ academice), autorul se referă frontal la esenţa perenă şi generală a chestiunii: cuantificarea discernămîntului în cazul cercetării academice, a condiţiilor de posibilitate ale „scientometriei ca ştiinţă capabilă să măsoare universalizarea, performanţa şi ierarhia cunoaşterii“. Altfel spus, să uităm pentru o clipă că legea o fi ea şchioapă iar aplicarea strîmbă şi să ne întrebăm dacă însuşi principiul ei antreprenorial-scientometric profund, viziunea sa întemeietoare – sînt ele valide sau nu?
Pledoaria argumentată în favoarea unui răspuns (nuanţat) favorabil este măcar binevenită şi obligă la reflecţie. Pe scurt, Alexander Baumgarten ne aduce aminte că scientometria, ca ştiinţă care îşi propune să exprime cantitativ rezultatele cunoaşterii, trebuie plasată în contextul altor încercări mai vechi şi mai noi de a exprima, prin categoria cantităţii, universul, cunoaşterea, societatea, schimbul, pe scurt, orice; iar aceste încercări se subscriu, la rîndul lor, unui ideal profund al Raţionalităţii moderne. În traducere liberă, dincolo de metodele prin care sîntem măsuraţi şi ierarhizaţi cu toţii, totdeauna discutabile şi perfectibile, metodologia însăşi care stă la baza lor – şi, în speţă, a Legii Învăţămîntului – este una ideal modernă şi aducătoare de modernizare.
Dintre multele comentarii ce pot fi făcute acestei teze, corecte în esenţa ei, mi-aş permite să rezum principala mea rezervă. Ea porneşte de la faptul că, aşa cum vechea viziune modern-europeană a evoluţiei, care se desfăşura pe traseul primitiv-civilizat, a fost translatată sub dominaţia econometriei într-o tranziţie măsurabilă a societăţilor subdezvoltate spre paradisul deplinei dezvoltări, tot astfel şi această ipostază a scientometriei este gîndită şi formulată astăzi în termenii economiei dominante. Discutăm astfel din capul locului doar despre o variantă (economicistă) a idealului generic al modernităţii invocat de Baumgarten.
Pe această cale, ideile sînt asimilate apoi cu banii: ceea ce nu circulă, nu produce şi deci nu are (sau pierde) valoare. Criteriul de referinţă al scientometriei cunoaşterii devine astfel circulaţia ideilor. Stabilirea a ce, cît şi cu ce efect devine doar o sumă de detalii tehnice rezolvabile în timp. Este circulaţia ideilor un lucru bun? Fără doar şi poate! Dar este ea şi un fundament suficient şi echitabil al „măsurării“ ideilor şi valorii distincte ale acestora? Ei bine, în această privinţă am cel puţin îndoieli majore!
Am îndoieli în primul rînd deoarece această universalizare (fie ea şi redusă la universul euroatlantic) a instrumentului scientometric presupune – şi impune – şi o universalizare a valorilor cunoaşterii, un soi de sat planetar epistemologic, relativ omogen în esenţa sa. Şi mai presupune libera şi echitabila circulaţie a ideilor, ca pe o piaţă economică ideală. Or, de facto, acest lucru nu se întîmplă, iar de jure este cel puţin discutabil. Nu se întîmplă de facto deoarece, ca şi în geo-politică, există centre şi periferii, politice, lingvistice şi disciplinare care distorsionează accesul la egala circulaţie a ideilor. Uniformizarea inevitabil „de la centru“ ar face din cunoaştere un joc de putere la limita imposturii. De jure, o asemenea omogenizare a pieţii cognitive riscă să fie contraproductivă deoarece cunoaşterea este darwinistă: produce „mutaţii“ şi evoluează cu atît mai bine cu cît se alimentează dintr-o diversitate mai mare.
Pentru apărătorii actualei legi a învăţămîntului, „modernizarea“ este un alibi care se doreşte imbatabil. Legea ca atare este purtătoarea unei viziuni de „modernizare“. Problema este că această viziune s-ar putea să fie fundamental greşită!
