Erasmus

Tinerii generaţiei Erasmus, la început timizi studenţi pe băncile unor universităţi europene, încep a-şi creşte rădăcini pe alte meleaguri. În Bruxelles, ei definesc o nouă naţionalitate, cea de tineri multilingvişti, multiculturali, care poartă în buzunare paşapoarte de „cetăţeni europeni“.  

Rute Carneiro a plecat din Portugalia acum zece ani, cu o bursă Erasmus de un an, pentru a studia biologie moleculară la Université libre de Bruxelles. „Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că eram într-o atmosferă internaţională, cunoşteam oameni din toată lumea şi mă simţeam nu doar portugheză, dar şi europeană.“ Rute s-a întors pentru un an în Lisabona, dar viaţa pe care o lăsase în urmă nu mai avea acelaşi gust. „Îmi părea plictisitor acasă, avusesem parte doar de un an internaţional şi simţeam că vreau mai mult.“ După opt ani, Rute spune: „Ce îmi place la Bruxelles este că poţi să-ţi alegi stilul de viaţă, nu trebuie să trăieşti ca un belgian sau ca un portughez, poţi să fii tu, poţi să fii mai multe lucruri în acelaşi timp, dacă vrei“. 

În fiecare an, din ce în ce mai mulţi studenţi urmează drumul – sau măcar începutul de drum al lui Rute. Programul Erasmus, înfiinţat în 1987, ca parte din viitoarea piaţă unică europeană, oferea, la început, 3000 de burse pe an – în 2004, numărul a crescut la 136.000. Acum, peste 200.000 de studenţi se bucură în fiecare an de medii de învăţămînt şi culturale diferite de cele de acasă. Cu fiecare nouă ţară care aderă la UE, un nou val de studenţi inundă băncile facultăţilor în căutare de specializare internaţională şi de un nou stil de viaţă. 

Noua generaţie 

Deşi trendul tinerilor care pleacă în străinate este în creştere, a-ţi face bagajele pentru a începe o viaţă nouă şi a te adapta unei noi culturi nu sînt fenomene deloc noi. În urmă cu douăzeci de ani, imigranţii depopulau sate întregi pentru a lucra în – pe atunci – faimoasa industrie minieră a Walloniei, porţiunea franceză a Belgiei. Şi-au clădit comunităţi, au construit biserici, au deschis magazine şi restaurante tradiţionale sau au continuat meseria pe care o învăţaseră acasă. Vînzătorii iranieni de covoare, patronii de restaurante greceşti, colecţionarii de artă italieni, bucătarii francezi, meşteşugarii africani, proprietarii caselor de amanet turceşti – toţi aceşti vorbitori de limbă franceză, limba care se cerea în perioada industrializării Belgiei – au fost, încet-încet, înlocuiţi de o nouă generaţie, un val de oameni tineri, vorbitori de engleză, dar şi franceză, spaniolă şi germană, un val care ar putea fi definit printr-un cuvînt atît de cunoscut tuturor – Erasmus. 

Însă în timp ce vechii expaţi ai Belgiei îşi beau ceaiul iranian şi citesc ziarele locale ale locurilor pe care cu zeci de ani în urmă le părăseau pentru a descoperi o nouă lume, mai prosperă, mai darnică şi care acum îşi plănuiesc pensionarea pe acele tărîmuri care încă le mai poartă rădăcinile, generaţia Erasmus se trezeşte dimineaţa devreme, îşi bea cafeaua în timp ce se conectează la toate site-urile de media socială, citeşte ziarele britanice, americane, franţuzeşti şi chiar germane, se îmbracă la costum şi porneşte grăbită spre instituţiile europene sau spre companiile de pe lîngă centrul UE al Bruxelles-ului, pentru a începe o nouă zi. La prînz, ea ia masa cu oameni din toată lumea, pe care şi-i alege nu în funcţie de naţionalitate, ci după preferinţele personale, după profesie sau personalitate. În astfel de grupuri, întrebarea „Tu de unde eşti?“ este urmată imediat de răspunsul „Am fost de cîteva ori acolo“ sau „Am mulţi colegi/prieteni de acolo“. 

Mediu internaţional, cerinţe pe măsură 

Ceea ce îi determină pe absolvenţi să-şi crească rădăcini pe un pămînt străin este, în general, job-ul. În Belgia, salariul minim pe economie este în jur de 1500 de euro pe lună. Cerinţele pentru tinerii expaţi sînt, însă, pe măsură. Locurile de muncă, mai ales cele din oraşe multinaţionale precum Bruxelles-ul, sînt rezervate celor care cunosc mai multe limbi străine, au trăit şi studiat în diferite ţări şi au acumulat experienţă internaţională. Noţiunea de cetăţean european reprezintă nu numai un sentiment pe care generaţia Erasmus îl trăieşte, ci şi o cerinţă obligatorie pentru multe dintre joburile contemporane. Zeci de asociaţii europene care reprezintă orice – de la producători de bere la agricultură, think tankuri, companii de lobbying, consultanţă, avocatură – plus corporaţii, instituţii europene şi mass-media, toate sînt în căutarea candidatului ideal, al persoanei fluente în mai multe limbi, cu experienţă de muncă vastă, preferabil epuizată în mai multe capitale de pe continent. Absolvenţii care au trecut printr-un program Erasmus au gustat din experienţa internaţională şi se simt mai pregătiţi pentru viitor. 

Cristina Cîndea, 24 de ani, a studiat Ceramică, prin programul Erasmus, la Academia de Arte Bergen din Norvegia: „Trebuia să încep viaţa pe cont propriu. Era confortabil să stau acasă, la părinţi, dar simţeam nevoia să cunosc noi culturi. Plus că orice meserie a devenit foarte competitivă, aveam nevoie de o experienţă în plus pentru a face faţă cerinţelor“, spune Cristina. 

Te mai întorci? 

Însă chiar şi cei mai ambiţioşi tineri se pot lovi de obstacole în drumul lor „european“. Dorul de casă, de familie poate fi covîrşitor şi îi poate întoarce pe mulţi din drum, astfel încît răspunsul la întrebarea „Te mai întorci?“ atîrnă greu pe buzele expaţilor. „Nu ştiu dacă voi rămîne de tot în Bruxelles, dar acum nu mai vreau neapărat să mă întorc în Lisabona – acum simt că nu mai am graniţe, că nu contează unde mă stabilesc“, spune Rute. Cursul firesc pentru un student Erasmus care se ciocneşte cu oameni din toată lumea este să-şi îmbogăţească şi mai mult cunoştinţele şi să adune cît mai multă experienţă – spune Alina Arnăut, 25 de ani, din Chişinău, fost student Erasmus al Universităţii Bologna din Italia. A te întoarce imediat în ţara natală – crede Alina – este un pas înapoi: „Să te întorci înapoi în Moldova şi să rămîi acolo ar însemna să dai înapoi, să te întorci din drum“. Natalie Oprea, tot din Chişinău, a studiat prin acelaşi program în Palermo, Italia şi în Bilboa – Spania. „Vreau să rămîn în Europa, vreau să o ajut să devină mai mare şi mai puternică“ spune Natalie.

Ana-Maria Tolbaru este redactor la Adevărul Europa.