Integrarea pe tăcute
- cît mai poate continua? -
Toată lumea vorbeşte că Europa scîrţîie din toate încheieturile, sub apăsarea crizei. Casele de pariuri sînt deja deschise. Cine va pleca primul din zona euro? Grecia şi Portugalia, Spania, Italia? Sau, poate, însăşi Germania îşi va lua jucăriile şi va pleca? Cine va coborî primul barierele la frontiere şi va ieşi de facto din sistemul Schengen, decretînd că libera circulaţie în Europa a trecut deja în stadiul de vis romantic? Italia şi Franţa, care au introdus în această primăvară controale la graniţa comună? Danemarca, ţară care a suspendat deja Tratatul Schengen la frontiera cu Germania? Şi întrebările ar putea continua.
Dar, în timp ce se fac pariurile, ceva se întîmplă departe de ochii tribunei. Pur şi simplu, integrarea europeană continuă. Ba chiar, se adînceşte.
Pactul Euro plus, adoptat în martie de Consiliul European, şi pentru care România şi-a dat acordul, stabileşte deja măsuri de coordonare bugetară, control şi sancţionare a statelor care încalcă regulile de prudenţă. Măsurile anticriză din Grecia au fost impuse din afara ţării şi chiar s-a vorbit despre o cedare temporară a suveranităţii ţării.
Cu siguranţă, pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii Europei, ziua de 7 august a fost doar una de vacanţă sau, pur şi simplu, o duminică precum oricare alta. Dar pentru politicieni şi finanţişti, ziua de 7 august este una istorică. În acea zi, preşedintele Băncii Centrale Europene a decis să cumpere obligaţiuni spaniole şi italiene. Dar nu oricum: ci sub condiţia ca Madridul şi Roma să impună noi măsuri de austeritate economică. Spania şi Italia nu au cerut un pachet de salvare, precum Grecia, Irlanda şi Portugalia, şi părea că liderii europeni nu pot interveni cu cerinţe pentru guvernele naţionale. A făcut-o Banca Centrală Europeană. Şi aceasta, în timp ce vorbim despre dezintegrarea Uniunii Europene şi triumful suveranismului! Pachetul italian de austeritate, în valoare de 45 de miliarde de euro, adoptat cu lacrimi de crocodil de premierul Berlusconi, se află deja în dezbatere parlamentară. În Spania, puterea şi opoziţia tocmai au ajuns la un acord privind introducerea în Constituţie a limitării deficitului bugetar la 3 procente din PIB.
În concluziile summit-ului Sarkozy-Merkel din 16 august s-a vorbit despre un „guvern“ al zonei euro, despre instituirea unei taxe pe tranzacţii financiare, dar şi despre măsuri de convergenţă fiscală, subiect pînă acum „tabu“ la nivel european.
Este adevărat că unele state membre se gîndesc să o lase mai moale cu libertatea de circulaţie în Spaţiul Schengen. Dar Comisia Europeană tocmai a suplimentat cu 30% bugetul pentru apărarea graniţelor externe ale UE. Comisia a propus alocarea unei sume totale de 370 de milioane de euro pentru statele membre pentru acţiuni în domeniul gestionării frontierelor şi pentru politica în domeniul vizelor, pe 2012.
Să privim puţin spre politica de coeziune. În cazul Bulgariei şi al României, veritabile „cazuri de targă“ la acest capitol, propunerea Comisiei este de a trimite asistenţă europeană în statele cu probleme. „Nu ştiţi cum să ne cheltuiţi banii? Vă arătăm noi cum.“ – acesta ar fi mesajul. Bulgaria a acceptat oficial propunerea, România încă nu. Dar pe cine credeţi că ar prefera cetăţeanul român: pe cenuşiul funcţionar european sau, cumva, pe baronul local, arogant şi abuziv, în numele suveranităţii naţionale?
Dar cine este, de fapt, „Bruxelles-ul“? Cine sînt aceşti purtători de costume şi ecusoane, ascunşi în birourile lor din ploioasa capitală belgiană şi care se lasă văzuţi, în toată splendoarea mulţimii lor, doar la ora prînzului, cînd umplu restaurantele din cartierul european? De unde au venit ei, pentru a ne impune reguli?
Ei bine, sînt cei care duc la îndeplinire, pînă la urmă, deciziile luate în Consiliu de şefii de guverne sau de state membre ale Uniunii Europene. Sînt 50.000 de funcţionari, la o populaţie a Uniunii Europene de 500 de milioane de oameni. Consumă 5 procende din 1% din PIB-ul european. În România sînt peste 100.000 de funcţionari. Cei 50.000 de la Bruxelles nu fac altceva decît să gestioneze o integrare pe tăcute, trasată de liderii politici ai statelor Uniunii, aleşi de popoarele lor. Şi să le lase acestor lideri – sau altora – cîmp liber de a se manifesta antieuropean la ei acasă, din considerente electorale.
Întrebarea este cît mai poate dura acest joc. Şi ce se va întîmpla atunci cînd popoarele vor prinde de veste că, în pofida declaraţiilor belicoase din unele capitale europene, acolo, la Bruxelles, nişte funcţionari anonimi duc integrarea mai departe.
Într-una dintre apariţiile sale publice, rare, dar poate tocmai de aceea remarcabile, filozoful Jürgen Habermas a deplîns recent „starea lamentabilă“ a Europei, lansînd un apel pentru o reînnoire democratică şi pentru un nou început. „Construcţia europeană, care a fost întotdeauna decisă pe deasupra popoarelor, este astăzi într-o fundătură, deoarece nu poate continua fără a trece de la comportamente administrative la o mai mare implicare a cetăţenilor.“ – spunea filozoful german.
Ar fi vremea ca liderii europeni să fie lideri şi la ei acasă. Dacă soluţiile anticriză nu pot fi găsite decît în „mai multă Europă“, atunci ele trebuie asumate şi în diversele capitale. Prin dezbateri – nimeni nu ştie exact cum ar trebui să arate, de fapt, „Statele Unite ale Europei“ – şi cu riscuri electorale, dacă va fi cazul. Altfel, din ce în ce mai mulţi europeni se vor simţi străini nu doar de soluţiile de ieşire din criză, ci şi de propriul continent.
Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.
