Palme şi alergări

● Voleiul e un sport în care coechipierii au ocazia să te privească atent în timp ce loveşti mingea. Tocmai de aceea poate, cînd unul greşeşte, ceilalţi sînt obişnuiţi să zică aproape în cor: „Nu-i nimic“. În scurta mea experienţă serioasă cu acest joc, îmi aduc aminte totuşi că, de multe ori, atunci cînd „stricai“ cîte o minge, această formulă încurajatoare a colegilor, menită să-ţi menţină un psihic bun, era însoţită de priviri nu tocmai prietenoase. După meci, oricum te lua în primire antrenorul, cu ironii, sfaturi sau reproşuri. Era o perioadă cînd sala noastră de la Olimpia era ocupată şi mergeam undeva pe Calea Plevnei, pe un teren acoperit al clubului Steaua. Cei doi antrenori ai noştri, bonomi, rotunjori şi plini de umor, ne lăsaseră pe mîna unui tip nou, blond, într-un trening albastru cu roşu. Un fascist. Ne punea să dăm la nesfîrşit ture pe hipodromul dezafectat de vizavi. Alergam ca nişte cai, cu transpiraţia şiroindu-ne pe tot corpul, în ciuda frigului pătrunzător. Aerul rece ne făcea să ne înecăm. Scuipam şi-l înjuram între noi. Cam pe atunci descopeream şi bucuria de a înjura. Aveam vreo 12 ani. 

Într-o zi, la antrenament, cînd mingea mi-a sărit prost din mîini, antrenorul cel nou s-a apropiat de mine, sfredelindu-mă cu privirea lui albastră. Vorbind printre dinţi, mi-a arătat cum să pun căuşul palmelor unul peste altul şi să fac din antebraţe o suprafaţă de lovire aproape dreaptă, ca o scîndură. Am imitat întocmai poziţia lui. „Vezi că poţi, aşa trebuie să ţii mîinile. Să ne închipuim acum că asta e miiingea...“ Şi mingea era palma lui de voleibalist, cît o lopată. Iar „miiingea“ asta s-a ridicat uşor, apoi a coborît brusc într-o plesnitură cruntă peste antebraţele mele întinse, deasupra locului unde se văd venele. N-am îndrăznit să mă feresc. Ustura groaznic. „Asta-i miiingea“, a zis el din nou, şi plici…  Locul era deja roşu şi avea să se facă vînăt. „Şi încă o dată – a continuat – ca să-ţi intre bine în cap. Asta-i miiingea...“ Şi mi-a intrat în cap definitiv, iar de atunci, cînd văd pe plajă sau în altă parte oameni care joacă volei şi lovesc mingea de jos aiurea, cu oasele antebraţului sau cu mîinile ţinute strîmb, îmi vine să le spun că am o soluţie la problema lor.

● Cele două profesoare ale noastre, doamnele Damaschin şi Decuseară (chiar aşa o chema), ne-au părăsit prin clasa a V-a. Ne ţineau mai mult în sala de sport, care era de fapt o sală de clasă adaptată, cu spaliere pe toţi pereţii şi mereu plină de praf. Cînd nu le plăcea ceva, doamnele profesoare pedepseau de comun acord pe cîte un coleg de-al nostru, aşa, ca nişte mame, la cîte 50, 100 sau chiar 200 de genuflexiuni. Dacă împricinatul era băiat, condamnarea putea să fie convertită şi în flotări. De obicei, pedepsiţii abia dacă mai reuşeau să vină a doua zi la şcoală, din cauza febrei musculare. În sfîrşit, am scăpat de cele două drăguţe doamne şi în locul lor a venit un profesor, Dragomir, fost atlet de performanţă, care ulterior a făcut şi IEFS-ul, cum se numea pe atunci. Ne-a explicat că el preferă exerciţiile în aer liber şi că nu-i place fotbalul defel. Pentru noi, băieţii, asta era o nouă lovitură. Alergările erau marea lui specialitate şi bucurie. Şi ne punea să alergăm întruna. Proba standard de rezistenţă, cea de 600 de metri, fusese transformată de el în 800 de metri şi apoi într-o tură de şcoală prin exteriorul curţii, despre care nimeni nu mai ştia cîţi metri înseamnă. Nici nu conta. Prima oară ne-am oprit cu toţii să ne mai odihnim pe după nişte case, unde speram că n-o să ne vadă. Profesorul s-a prins însă şi data următoare a alergat cot la cot cu noi, ca să ne supravegheze. Efortul ni se părea groaznic, dar prezenţa lui printre noi nu ne mai lăsa nici o portiţă de scăpare. Îl consideram rău. Unii l-au reclamat dirigintei, alţii au venit la şcoală cu părinţii montaţi împotriva lui.

Nu ştiu ce a ajuns la el, dar mi-aduc aminte cum, într-o zi cu ploaie, la ora de sport, Dragomir ne-a ţinut în clasă şi ne-a spus că nu vom face nici un exerciţiu fizic. Doar vom vorbi. Ne-a explicat că în viaţă reuşesc luptătorii, cei care încearcă să se depăşească întruna pe ei înşişi, cei care nu se dau niciodată bătuţi. Spunea că lupta asta se învaţă cel mai bine din sport. În plus, mişcarea e sănătoasă, ne-a explicat, şi trebuie s-o deprinzi de copil. Unora nu le place, pentru că nu reuşesc să treacă de un anumit prag şi sportul li se pare o corvoadă. Dar dacă reuşeşti să treci însă dincolo, nu vei avea decît de cîştigat, vei căpăta ceva în plus. Şi el nu voia decît să ne ajute pe toţi să ajungem acolo unde el ştia că ne va fi bine, chiar dacă pentru asta trebuia să ne devină antipatic. Ne-a povestit că de-a lungul timpului a încercat să fumeze şi să bea, dar a constatat că lucrurile astea nu erau de el. „Eu sînt mîncat de cariile sportului – ne-a spus –, e viciul vieţii mele şi nu se potriveşte cu altele.“  A fost o oră de motivare. Lucrurile acelea, spuse cu multă pasiune de către un om pe care-l credeam dur, ne-au marcat mai mult decît toate lecţiile pe care ni le ţineau pe atunci profesorii. Şi, de curînd, am devenit foarte atent, auzind că mai mulţi părinţi vor să-l reclame pe profesorul de sport de la clasa fiului meu, fiindcă ar fi prea dur cu elevii.