Cine a cîștigat din eșecul nostru în Schengen?

Dacă aceia care militează pentru „Europa naţiunilor“ şi pentru sistemul interguvernamental, împotriva Europei integrate, îşi vor vedea visul cu ochii, atunci ziua de 22 septembrie 2011 va fi trecută cu litere de aur în istoria pe care sigur ei o vor (re)scrie cîndva. 

În plină confuzie, una dintre televiziunile de ştiri de la Bucureşti titra, în seara Consiliului JAI de la Bruxelles, în care Olanda şi Finlanda blocau aderarea României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen: „Europa nu ne vrea“. Este o uriaşă exagerare, dacă nu cumva un fals de la un capăt la altul. Nu „Europa unită“ ne-a respins, ci tocmai „cealaltă Europă“, în care deciziile statelor-membre le răstoarnă pe cele ale instituţiilor europene. Raportul care atesta pregătirea României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen fusese însuşit de Comisia Europeană şi avizat de Parlament, cu o majoritate confortabilă. Cum s-ar spune, reprezentantul legitim al cetăţenilor europeni spusese „da“ României şi Bulgariei. Doar că această decizie trebuia să primească girul unanim al Consiliului, unde sînt reprezentate statele membre. Şi aici, două opinii contra, de la Haga şi Helsinki, au răsturnat totul. Dar ce au în comun Olanda şi Finlanda? Guvernele lor fragile sînt supuse presiunii constante din partea unor formaţiuni naţionalist-populiste, eurosceptice, de „tip nou“: Partidul pentru Libertate din Olanda şi Partidul Adevăraţilor Finlandezi. Acestea reuşesc să-şi impună o parte din promisiunile electorale, fără însă a suporta şi erodarea inerentă participării la guvernare. De teama pierderii sprijinului parlamentar, fragilele guverne de la Haga şi Helsinki acceptă jocul. Cuvîntul de ordine al acestor partide populiste este: „Nici o concesie Uniunii Europene!“. 

Aşa se face că, la presiunile Adevăraţilor Finlandezi, guvernul de la Helsinki a cerut Atenei ca participarea finlandeză la planul de salvare a Greciei să fie asigurată prin depunerea unor garanţii bancare. Cu spatele la zid, Grecia a acceptat, dar alte state membre din zona euro au sărit şi ele de pe margine: dacă finlandezii primesc garanţii, atunci vrem şi noi, au spus slovacii, olandezii, austriecii. E limpede însă că grecii nu au de unde plăti pentru toţi, aşa că „aranjamentul finlandez“ rămîne unul dintre elementele de blocaj în planul pentru salvarea Greciei. În Olanda, măsurile draconice de pe piaţa muncii împotriva românilor şi bulgarilor – trataţi de parcă nu ar fi cetăţeni ai Uniunii Europene – au fost generate de presiunile populiştilor. Mai mult, lideri ai acestora se gîndesc cum să facă să ne blocheze accesul şi după 1 ianuarie 2014, cînd, conform Tratatului de Aderare, piaţa muncii pentru români şi bulgari trebuie liberalizată complet. 

Să nu ne facem iluzii: există multă ignoranţă şi în Vestul Europei. Mulţi cetăţeni europeni au impresia că, dacă România şi Bulgaria intră în Spaţiul Schengen, atunci se vor trezi cu valuri de imigranţi. Ei nu au de unde să ştie că principalele porţi de intrare pentru imigranţii din afara Europei nu sînt România şi Bulgaria, ci statele mediteraneene. În timp ce românii şi bulgarii se bucură de mult de libertate de circulaţie, iar cei care au vrut să plece în Vest se află deja acolo. Şi de ce s-ar obosi liderii să le spună oamenilor adevărul, cînd pot profita foarte bine de ignoranţa lor? În definitiv, politicienii români nu deţin monopolul populismului şi demagogiei. 

Astfel, două partide care de-abia dacă totalizează două milioane de votanţi au profitat de slăbiciunea guvernelor din ţările lor şi au impus o decizie în numele a 500 de milioane de europeni. Este aceasta orice, dar nu o probă a democraţiei. 

Folosind abuziv, dar inteligent, regula unanimităţii, două guverne, sub presiunea a două partide minoritare, populiste şi antieuropene, nu doar că au spus „stop“ României şi Bulgariei. Dar au aruncat în aer reforma Spaţiului Schengen. O reformă care ar urma să împiedice state precum Danemarca, Franţa ori Italia să reia controalele la frontiere, fără acordul prealabil al Comisiei. 

Să zăbovim acum asupra unui anumit tip de afirmaţie: „Da, sînteţi pregătiţi tehnic, dar nu avem încredere în voi, din cauza corupţiei“. Ne cunoaştem problemele. Ştim mai bine ca oricine că administraţia românească este plină de corupţie, chit că e guvernată de cele mai bune legi şi înzestrată cu cele mai moderne echipamente. Totuşi, Tratatul prin care România a aderat la UE, semnat în 2005, prevedea clar obligaţia noastră de a adera la Spaţiul Schengen, imediat ce vom îndeplini condiţiile tehnice. Documentul nu specifică alte condiţii de ordin politic, nici vreo legătură cu monitorizarea pe justiţie! 

Este aici o chestiune de principiu: poate că unora dintre partenerii noştri le pare rău acum că nu au introdus în Tratat asemenea legături, iar unii îşi regretă chiar iscălitura pe document. Dar, pînă una-alta, Tratatul trebuie respectat de către toţi, aşa cum este. Altfel, riscurile sînt enorme: ce se va întîmpla, de exemplu, dacă vreun stat membru va dori să ne bareze libertatea pe piaţa muncii şi după 2014 sau, poate, să ne limiteze alocarea de fonduri prin politica de coeziune, legîndu-se de corupţie şi statul de drept? Este în interesul României ca astfel de legături să nu fie făcute şi, mai ales, să nu existe precedente care să poată fi invocate. 

Dar oricum ar evolua discuţiile în Uniunea Europeană şi orice turnură o va lua confruntarea dintre adepţii „Statelor Unite ale Europei“ şi cei ai „Europei naţiunilor“, un lucru e clar pentru noi: totul va rămîne vorbă în vînt dacă noi, românii, nu vom lucra intens de aici înainte la un proiect de re-credibilizare a României. 

De fapt, totul trebuie să se schimbe: de la comportamentul fiecăruia dintre noi la modernizarea instituţiilor şi, foarte important, felul în care ne alegem liderii.

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.