Cum ne lăsăm de fumat și de deficite

Adevărul e că nu prea ne lăsăm. Eu cel puţin respect cu sfinţenie ce a zis Mark Twain: „Să te laşi de fumat e cel mai uşor lucru din lume, eu m-am lăsat de vreo sută de ori“. Eu mă las de cîteva ori pe an, mai ales de 1 ianuarie şi înainte de ziua mea. Cam cu aceeaşi frecvenţă mă apuc de sport, încep un regim, nu mai mănînc porcării şi mă decid că de mîine voi spune un „nu“ ferm tuturor invitaţiilor care mă distrag de la lucrurile cu adevărat importante. De vreo cîteva luni, o doctoriţă drăguţă şi inimoasă mă aşteaptă să-mi fac nişte analize urgente, fără de care e limpede că nu prind pensia (nici de stat, nici privată, doctoriţa mea nu are scrupule ideologice). Pe scurt, eşuez sistematic în a urmări scopuri pe termen mai lung. Mereu apare o situaţie de urgenţă. Mereu pare că e raţional să începi lucrurile astea bune, dar de luna viitoare.  

Aşa îmi explic eu şi problema asta cu deficitele şi datoriile. Nimeni nu spune că deficitele şi datoriile sînt bune în sine. Mă rog, există o dispută aprigă între keynesieni şi ceilalţi, dar nu pe faptul în sine, ci pe moment. Keynesienii spun că nu e momentul să ne ocupăm de deficite, mai importantă este creşterea economică, apoi ne apucăm de regim. Doar aşa a spus Keynes însuşi cînd i s-a atras atenţia că pe termen lung tot trebuie să plăteşti datoriile: pe termen lung o să fim cu toţii morţi, a replicat părintele macroeconomiei. Bun, acum am ajuns la momentul cu „pe termen lung“, acum este termenul lung şi Keynes o fi mort, dar noi sîntem vii, deci cît o ţinem cu datoriile? Ca şi cu fumatul, este limpede că deficitele îţi fac rău pe termen lung, dar, vai, ce bine e pe termen scurt! 

Psihologii au inventat diverse metode prin care să te ajute cu fumatul. Să le spui cunoştinţelor că te laşi de fumat, ca să te ruşineze dacă te reapuci (nu funcţionează), se pun poze urîte cu cancer pe pachetele de ţigări (se întoarce pachetul invers), se interzice fumatul în multe locuri (răceşti de la stat pe balcon) etc. Ceva similar se întîmplă şi cu politicile publice: cum să facem să ne lăsăm de datorii şi deficite? E greu, foarte greu. Mai ales că, de obicei, politicienii care fac datoria şi deficitul sînt deja fie în opoziţie, fie la lada de gunoi a istoriei – atunci cînd datoria şi deficitul devin nesustenabile. Deci alţi politicieni trebuie să convingă popoarele – care altfel s-au lăsat cu plăcere scufundate în datorii – că e momentul să strîngă cureaua şi să înceapă regimul.  

Adevărul e că nu prea merge nici la nivel de societate. Asta cu ruşinarea s-a încercat prin tratatul de la Maastricht, cel care a creat euro. Statele au adoptat o monedă comună şi se angajau să fie cuminţi, să nu aibă deficit mai mare de 3% şi nici datorie mai mare de 60% din PIB. Acum ştim că nu a mers. În acest moment, Finlanda e singurul stat membru în eurozonă care îndeplineşte aceste criterii. Nici Marea Britanie, SUA sau Japonia nu le îndeplinesc. Din ţările dezvoltate numai Suedia şi Australia îndeplinesc criteriile Maastricht. În schimb, e amuzant de văzut că Mexicul, China şi Brazilia o fac (l-am citat aici pe Jim O’Neill, din revista Prospect pe septembrie). Deci ruşinarea reciprocă a ajuns de tot rîsul în Europa. Criza datoriilor Greciei face povestea cu totul delicată. Ruşinarea e pe bani, de data asta. Nemţii se tot codesc, acum că iar trebuie să bage mîna în buzunar. Curtea Constituţională germană a dat decizia mult aşteptată privind noul ajutor pentru Atena. Dacă tot m-am autoruşinat că sînt gras, fumător şi dezordonat, e cazul să mă şi laud puţin: decizia Curţii spune exact ceea ce am prevăzut aici, anume că ajutorul este constituţional, dar guvernul grec trebuie să ceară ulterior aprobarea parlamentului german, pentru detalii de implementare. Cu alte cuvinte, parlamentul german supervizează modul în care guvernul grec cheltuie banii primiţi de la nemţi. Asta da ruşinare reciprocă. Şi nu doar parlamentul german, cînd scriu acest articol, premierul slovac anunţă că va merge în parlamentul ţării sale pentru a vota noul împrumut (din care şi Slovacia achită o bucăţică, pentru că e în zona euro). Ca să nu mai zic de plăcerea tabloidelor germane şi engleze să-i caute pe greci prin buzunare şi la pensii, să facă glume pe seama lor – eu număr şi asta tot la capitolul ruşinare. Comisarul european pentru energie a scandalizat presa de la Bruxelles cînd a propus ca drapelele ţărilor cu deficite excesive să fie coborîte în bernă. Aşa ceva este intolerabil, s-a strigat în Parlamentul European. Mie ideea mi s-a părut simpatică, eventual mă gîndeam şi la ceva măscări scrise de comisarii europeni pe gardurile ambasadelor acelor ţări, dacă altfel de ruşinare nu funcţionează cu nici un chip.  

Cînd ruşinarea nu este eficientă, se trece la legi. Parlamentul European a aprobat acum trei săptămîni un pachet de acte legislative care detaliază supervizarea reciprocă a bugetelor naţionale. Nişte proceduri complicate şi mai ferme ar trebui să legifereze bunul-simţ care nu a funcţionat prima dată. Un fel de lege care spune că legea anterioară era pe bune şi se aplică drastic de acum înainte. Ştim cu toţii mecanismul ăsta. Ultima dată cînd am avut o criză de gută m-am jurat că trec pe regim şi că mă ţin de el. Cînd e criză, dăm legi ferme despre cum vom face ceea ce trebuie de acum înainte. Din păcate, legile de genul ăsta funcţionează doar pînă cînd avem nevoie de contrarul a ceea ce spun ele. De pildă, limita legală din America privind datoria publică. Din 1917 încoace, Congresul american stabileşte în mod ferm că datoria publică nu poate depăşi suma X. În ultimii 10 ani, Congresul american a stabilit de zece ori în mod ferm că datoria nu poate depăşi o sumă X. Mă rog, adică a stabilit prima dată în mod ferm că X plus ceva e destul. A doua oară, la fel de ferm, că X plus încă ceva e destul. A treia oară că X plus încă încă ceva chiar e destul. Aţi prins ideea. Anul ăsta, Obama şi republicanii s-au privit ochi în ochi pînă era să expire termenul limită şi au căzut de acord să fie stabilită de Congres o limită fermă la nivelul de X plus încă încă încă ceva plus încă ceva. Evident, limita asta a ajuns o glumă, americanii ar trebui să renunţe la ea, eu măcar mi-am propus în mod ferm să nu îmi mai propun să mă las de fumat. 

Prin Europa încercăm acum un remediu chiar mai dur: o limită constituţională a deficitului bugetar. Germania a introdus-o în 2009, anul ăsta Spania, Italia şi Elveţia şi-au modificat constituţiile şi au scris acolo că deficitul bugetar mai mare de X este neconstituţional. Preşedintele Băsescu vrea aşa ceva şi în România. Găsesc că e o idee bună. Spre deosebire de datorie, care se acumulează progresiv, bugetul se face anual şi trece prin Parlament. Iar Parlamentul nu poate vota legi neconstituţionale, altfel îl mănîncă de viu Curtea Constituţională (vorbesc de Germania acum). Deci, dacă Parlamentul ar vrea să mai adauge la deficit, ar trebui să schimbe mai întîi constituţia, ceea ce poate provoca deranj politic, deşi nu e imposibil. Deci, găsesc ideea bună. Însă partea haioasă este că statele astea care îşi interzic deficitele prin constituţie au acum deficite mai mari decît regula. Deci, de fapt ele interzic deficitul în viitor, peste cîţiva ani. E ca şi cum eu aş da mîine acatiste la biserică, pe ce am mai scump în viaţă, că mă las de fumat de la 1 ianuarie 2016.