Capriciile după Tomescu

Maestrului Radu Cosaşu, cu drag. Întîi muzica, apoi politica… 

La Alba Iulia, printre dilematici şi nu numai, l-am ascultat pe Alexandru Tomescu cîntînd în Catedrala Catolică, vreme de o oră, cîteva capricii de Paganini. Nu ştiu dacă talentul său formidabil, vioara lui faimoasă sau atmosfera de acolo m-au făcut să pot primi aceste capricii cu totul altfel decît mă aşteptam. Surpriza a fost, oricum, foarte mare şi foarte frumoasă pentru că am făcut pace în mine însumi cu acest opus paganinian.

Cînd am ascultat pentru prima dată toate Capriciile lui Paganini, de la primul la al douăzeci şi patrulea – mulţi ani de-atunci, prea mulţi! –, o senzaţie de mister jucăuş de sorginte diavolească a pus stăpînire pe mine şi am simţit magnetismul irezistibil al acestor mici cîntecele pentru vioară, ca pe o tentaţie pe cît de dulce pe atît de suspectă. Mi s-a părut că aud o muzică extraordinară compusă de un înger îndrăcit, genial şi orgolios. Sunete reci şi spectaculoase, stopuri neaşteptate, armonii care încep splendid şi se rup neaşteptat, imitaţii ale altor instrumente (flaut, chitară, corn, cimpoi etc.), saltul – cînd ameţitor, cînd lent al arcuşului, atacul – cînd rapid şi devastatator, cînd moale şi aproape liric, amestecul năucitor dintre „repede“ şi „încet“ fac din Capricii muzica totală pentru vioară. Aceste capricii par un fel de studii, dar am avut mereu convingerea că sînt mult mai mult. Instrumentul, aproape, se epuizează. Vioara singură, pură, nudă se etalează în toată puterea şi anvergura ei, într-un fel de extaz savaotic. Dar, la fel se întîmplă şi cu mine, ascultătorul. După un şir consistent de capricii paganiniene, mă simt stors de vlagă, învins. De fiecare dată, aceste capricii mă atrag într-un fel de zbucium din care ies zdrobit. N-am ştiut niciodată dacă e vorba despre o empatie anume cu violonistul sau e vorba despre mine, pur şi simplu.

Senzaţia aceasta nu m-a părăsit niciodată şi am crezut mereu că, pentru a executa bine Capriciile, violonistul trebuie să încheie pactul faustic, plasîndu-se astfel de aceeaşi parte a baricadei cu muzica pe care o cîntă. Acum vreo zece ani, am aflat povestea celui despre care se spune că a fost cel mai bun interpret al Capriciilor, Michael Rabin. În 1950, nu împlinise 14 ani cînd piaţa muzicală a primit un disc în care Rabin cînta 11 capricii, iar opt ani mai tîrziu le va înregistra pe toate 24. Lumea întreagă era uimită de geniul lui – da, geniu, nimic mai puţin! Oricine poate şi astăzi să-i asculte înregistrările, şi nu cred că se poate ridica vreo obiecţie la folosirea acestui cuvînt suprem în limba română: geniu. Înainte de toţi, îl uluise pe legendarul Ivan Galamian, profesorul lui Perlman şi al lui Zuckerman, care i-a dat lecţii din admiraţie (se poate şi aşa ceva!). Avea, însă, o natură bizară, era bîntuit de anxietate şi de nevroze. Cea mai grea spaimă cu care se lupta era aceea de a nu cădea de pe scenă. Doborît de această spaimă, pînă la urmă, într-un concert de la Carnegie Hall şi-a pierdut echilibrul şi nu a mai putut cînta. S-a spus că aşa a început o grea suferinţă neurologică, dar numai Dumnezeu poate şti ce s-a întîmplat, de fapt, cu el. Din 1959 nu a mai intrat într-un studio de înregistrări, deşi a continuat să dea concerte în care calitatea interpretării sale nu era cu nimic diminuată. A murit la 35 de ani, în 1972, dintr-o căzătură în propria casă. Unii zic că s-ar fi sinucis. Alţii că, în cădere, s-a lovit cu capul de un scaun. Dar unul ca mine, convins că muzica aceasta a Capriciilor e o lucrătură de o splendoare necurată, aflînd că cel mai bun executant al ei a avut un asemenea destin, ce ar putea să creadă? Cînd însuşi Itzhak Perlman a înregistrat Capriciile, i le-a dedicat lui Michael Rabin. Cineva mi-a vorbit imprecis despre o descendenţă românească a lui Michael Rabin, Wikipedia zice şi ea ceva despre asta – nu ştiu dacă e aşa, dar aş vrea să ştiu mai multe. Oricum, această poveste, asociată altora pe care le ştiu despre Paganini însuşi, a întărit în mintea mea convingerea că diavolul are ceva de-a face cu muzica asta. Oare degeaba îşi arată el, în al 13-lea capriciu (tocmai al 13-lea!), rînjetul?

Ei bine, la sfîrşit de sabat, într-o catedrală, Alexandru Tomescu mi-a arătat că mă înşel. Sigur pe sine, stăpînind tehnic perfect un talent de unică intensitate apolinică, charismatic şi simpatic, modern şi relaxat în abordare, ludic şi deloc luciferic, Alexandru Tomescu mi-a arătat că în Capricii se găseşte cu totul altceva decît crezusem. Mi s-a părut, la un moment dat, că dintre sutele de oameni strînşi să-l asculte, Tomescu îmi cîntă doar mie şi-mi spune „nu-ţi fie frică, nu e nimic din ceea ce credeai, e doar muzică“. Acest „doar“ a catapultat ceva magic în mintea mea. Deodată, am putut mulţumi lui Dumnezeu pentru această muzică, lui Alexandru Tomescu pentru splendidul său concert, lui Mircea Vasilescu pentru că a inventat acest festival la care l-a invitat pe Tomescu, domnului Andrei Pleşu care a inventat această revistă şi m-a primit, doamnei Tita Chiper pentru că mi-a deschis, cea dintîi, uşa redacţiei, doamnei Magdalena Boiangiu pentru că mi-a dat telefon într-o seară, prin 1995, şi m-a invitat să ţin o rubrică la Dilema…

P.S. Cînd am încheiat acest articol, năstruşnicul Internet îmi pune sub ochi notaţiile unui blog (http://www.georgeplesu.com/08-05-11-demonul-paganini-si-ingerul-tomescu.html). Aşadar, nu sînt singurul care simte astfel. Deci, e ceva!