Complotistul și securiștii

● Recunosc că aveam o prejudecată faţă de cărţile care publică dosare ale Securităţii. Socoteala mea era simplistă: nu prea merită să citeşti ce au scris securiştii. Recunosc că unele dintre aceste cărţi mi-au confirmat această prejudecată. Recunosc şi că altele mi-au infirmat-o. Am terminat de curînd Dosarul Brucan – Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989) (Polirom, 2008). 700 de pagini de dosare ale Securităţii, dar foarte interesante. Poate şi pentru că Silviu Brucan a fost un personaj interesant. Mai complex decît clişeul public despre el: comunist stalinist, s-a opus tîrziu lui Ceauşescu şi a fost apoi unul dintre manipulatorii lui 1989-1990. 

● „Eu n-am fost disident, ci un complotist“ – este un citat din Brucan, pe care Gheorghe Câmpeanu îl pune ca motto la prefaţă. Să te fereşti să te declari disident într-o ţară care are o mulţime de disidenţi tîrzii după căderea comunismului, să alegi termenul mult mai gri din punct de vedere moral de „complotist“, uite un mic paradox brucanian. Cartea nu aduce multe noutăţi despre activitatea sa din anii ’50-’60, dar nici nu era nevoie, pentru că avem memoriile lui Brucan însuşi, pentru acele vremuri. A intrat în atenţia Securităţii tîrziu, după ce deja nu mai era cadru de nădejde. La început au încercat să-l racoleze şi pe cuvînt dacă am înţeles pînă la urmă dacă au reuşit sau nu. Cert e că în 1977 transmitea mesaje către diplomaţii occidentali care îşi băgau prea mult nasul în treburile interne ale regimului (ambasadorului american care refuza să predea manuscrisul primit de la Vlad Georgescu). Se vede deja stilul Brucan: cultivarea mediului diplomatic, transmiterea de mesaje informale, jucatul la două capete. Aşa avea să facă şi disidenţa – pentru că, pînă la urmă, a fost un fel de disident.  

● Acesta nu este un dosar tipic, din acelea după care victimele au aşteptat ani în şir să le vină de la CNSAS. Brucan şi-a primit dosarul, parţial ars, imediat după Revoluţie, prin nişte împrejurări bizare pe care le-a povestit prin cărţile sale. Apoi, tot el a distrus o parte din documente: delaţiunile prietenilor apropiaţi. Mărturiseşte că a fost amărît, dar că nu voia să afle toată lumea, deci le-a distrus. Ca cititor al cărţii, nu pot decît să regret acea pierdere.  n Ruptura dintre Brucan şi regim a venit abia în 1987, după revolta de la Braşov. Atunci a început complotul-disidenţă, şi a făcut-o într-un mod foarte priceput. Îmi amintesc din jurnalul Monicăi Lovinescu cum cei de la Paris erau solicitaţi de ziarişti străini să le intermedieze legături cu disidenţi din România. Iar ea constata cu amărăciune că nu are la cine să-i trimită. Ei bine, Brucan se pricepea la asta, la ţinut legătura cu străinătatea într-un mod care să-l protejeze de regim (nu că ar fi putut lucra vreodată cu grupul de la Paris; Lovinescu are numai cuvinte grele la adresa lui, şi pe bună dreptate, din perspectiva ei, erau din filme total diferite). Deci, în 1987, Brucan rupe cu regimul, dă interviuri, trimite proteste, merge la conferinţe în America, Anglia şi apoi la Moscova, lasă să se înţeleagă că e prieten cu intimi ai lui Gorbaciov, creează conştient mitul Brucan pentru a se apăra. Apoi organizează scrisoarea celor şase. Moment în care se rupe filmul. Regimul îşi pierduse răbdarea cu el, gata cu frecventarea ambasadelor, începe ancheta dură. Şi mare parte a cărţii e despre această anchetă.  

● Cineva ar trebui să scrie o carte despre o tactică des întîlnită în contactul cu sistemele opresive comuniste: „a face pe prostul“. Acel demers de a-i pune pe securişti în faţa legilor, în faţa principiilor bune pe care regimul spune că le slujeşte, a te face că nu pricepi cum merg lucrurile. Brucan a gustat această tactică a facerii pe prostul fiind de partea cealaltă a baricadei, în 1977, cînd transmite ambasadorului american poziţia regimului: vreţi să vă întîlniţi cu disidenţii sau vreţi să cultivăm în continuare prietenia româno-americană şi independenţa României faţă de URSS? La care americanul îi zice: Guvernul român ar trebui să-mi dea o listă cu persoanele cu care nu am dreptul să mă întîlnesc, pentru că eu nu ştiu despre ce e vorba. Nu rezultă din nota pe care a dat-o Securităţii ce a fost în capul său cînd i s-a servit chifteaua asta, dar inteligenţa sa probabil i-a spus că se pusese într-o postură ridicolă. Apoi, în anii ’80, Brucan însuşi devine maestru în tactica facerii pe prostul. E întrebat la anchetă de ce vorbeşte cu agenţia cutare de presă, dar şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu a dat interviu acolo, răspunde el. I se opreşte un pachet de la o revistă străină şi el se apucă să facă memorii la Poştă, nu la Securitate, şi ameninţă cu un proces internaţional de daune contra Poştei Româneşti. Cînd e mutat în Dămăroaia, ţine sergentului de miliţie din faţa porţii lungi discursuri despre politica şi legislaţia internaţională, asta ca parte a tentativei de a-l convinge să nu treacă în carnetul de observaţii vizita unui vecin care îi putea repara boilerul (boiler nou, costase 30.000 de lei, stricat imediat, nu poate să-i convingă pe cei de la cooperativă să vină să-l repare, dar găseşte un instalator pe stradă, însă ăla nu vine pentru că îi e frică de miliţie). Am avut impresia frecventă că Brucan se distra cu securiştii, cu excepţia momentului în care i se arată mărturiile celorlalţi din grupul celor şase împotriva sa şi clachează, promite să nu mai vorbească cu străinii (plus presiunile asupra familiei). 

● Ştiu de epopeea lui Brucan cu cooperativa de reparat boilere chiar de la securişti. Au înregistrat fiecare mişcare, fiecare telefon, fiecare discuţie din casă. Şi mă gîndeam cît de plicticos trebuie să fi fost să fii securist. E ceva atît de abject şi plictisitor încît îmi închipui că şi securiştii au fost mulţumiţi de Revoluţie. După frica iniţială, văzînd că se pot apuca de afaceri şi şpăgi, trebuie că au fost nişte oameni fericiţi. Citind dosarul, stau şi mă minunez cum făceau ei planuri peste planuri, plus transcrieri, plus filaje la toţi membrii familiei – un volum imens de muncă inutilă. Asta nu îi face mai puţin abjecţi. Şi dacă oficial tot am deconspirat mai degrabă informatorii decît pe securişti, de ce nu punem într-un loc numele securiştilor peste care dăm totuşi în dosare? Mă gîndesc la un site, unde să punem nume şi să le facem traseul post-1989. Altfel, discutăm aşa, ca şi cum torţionarii nu ar fi avut nume şi după 1989 s-ar fi evaporat. În dosarul Brucan găsim o grămadă de nume. Ce s-a întîmplat cu ei? Fac afaceri, sînt la SRI? Sigur îi ştiu vecinii, cunoscuţii, duşmanii – de ce nu o bază de date publică cu ei (bineînţeles, verificate informaţiile). Aş fi curios să ştiu ce mai face tovarăşul locotenent C-tin Teodorescu, colonelul C-tin Marinescu. Sau loc. Anca Hîrţe şi lt.m. Emil Hîrţe (or fi fost căsătoriţi?), care au pozat în tineri îndrăgostiţi şi au mers cu trenul de la Oradea la Bucureşti cu Brucan, trăgîndu-l de limbă ce a făcut, pe unde a fost. Despre capul răutăţilor, generalul Aurelian Mortoiu, Wikipedia zice că a murit anul trecut, în decembrie. Oare am putea continua tactica facerii pe prostul cu securiştii, invocarea legii? Nu le putem aplica legile de acum, dar măcar legile de atunci? De pildă, avem un document în care gen. Mortoiu îi instigă pe subordonaţi să-i plaseze 100 de dolari lui Brucan pentru a putea fi arestat. Asta este instigare la încălcarea legii, ar fi meritat un denunţ penal la procuratură dacă Mortoiu mai trăia.