Despre alții
Discuţiile despre străini sînt, de cele mai multe ori, fascinante. Motive de toate felurile ne cenzurează cînd e vorba să ne spunem părerea despre o rudă sau despre un prieten – cînd cunoaştem bine pe cineva, un fel de respect pentru complexitatea naturii umane ne face să fim circumspecţi, să nu ne angajăm categoric, să lăsăm loc de întors. Despre străini însă, oricine e gata să se exprime liber, oricine are păreri bine articulate, convingerile sînt solide, nuanţa nu mai are rost. Cu cît mai depărtat este subiectul, cu atît mai dezinhibată este descrierea.
Puţine plăceri mai mari cunosc în Bucureştii mei decît să-mi ascult compatrioţii cum îşi dau cu părerea despre alte locuri, despre alte seminţii, despre obiceiurile şi legile lor, despre străzile lor şi limba lor, despre hainele şi despre mîncarea lor. În mintea bucureşteanului, fie că circulă cu tramvaiul, fie că circulă cu „jeep-anul“, lumea e bine ierarhizată, categoriile sînt clare, popoarele sînt fidele unor trăsături distinctive, ceea ce explică perfect dinamica istoriei.
În general, ce credem noi despre străini e un subiect mai puţin important decît ce cred străinii despre noi. Înteleg de ce e aşa: ţară mică, frustrări multe. Dar nu îmi convine deloc, fie şi pentru că o mai largă cultivare a dezbaterilor despre alţii poate să ne mai relaxeze şi să ne mai dea oleacă de încredere, dacă asta e ceea ce ne lipseşte. Oricum, nimic nu e mai savuros decît să asculţi oamenii de pe-aici vorbind despre oamenii de pe-acolo. Se amestecă prejudecăţi, imagini deformate de fantasme sau de coşmaruri ascunse, provincialisme şi aere de superioritate, judecăţi sigure şi fabulaţii de genul rinocerului cu al doilea cap în loc de coadă. Sursele de informaţii sînt, bineînţeles, variate. O rudă care are un vecin care are un nepot care a stat şase luni la nemţi – să vezi ce zice ăla! Sau o revistă sau ceva pe la televizor sau cîte o discuţie surprinsă între doi care au fost acolo sau fotografii comentate de turişti trecuţi în viteză prin acele locuri.
Cu o reverenţă către maestrul Flaubert, încerc şi eu, mai jos, un mic dicţionar al ideilor primite de-a gata pe care le ronţăie între ei românii de azi, prin pieţe, pe la cîrciumi de toată mîna, prin gări, pe la stadioane sau pe la talk-show-uri, cînd vine vorba despre alţii.
Americanii – sînt cam proşti, nici n-au auzit de Eminescu. Norocul lor e că au dolari. Sînt aroganţi şi enervează pe toată lumea. Cauboi, pac-pac... Criza vine de la ei.
Arabii (nediferenţiat) – misterioşi; să fii atent că bagă cuţitu’ fără să stea multă vreme la discuţii; fanatici. Au petrol. Foarte bogaţi. Au harem şi îl admiră în taină pe Osama bin Laden. Kebab (vezi şi Turcii). Aur. Aşa sînt ei...
Australienii – prea departe.
Basarabenii – săracii de ei! Au uşi care se deschid şi se închid metafizic: „înspre sine“ şi „dinspre sine“. Sînt în gheara ruşilor. Fraţii noştri de peste Prut.
Bulgarii – cărăuşii Europei, ceafa groasă, narusenia, castraveciori divini, de vreo patru ani sînt înaintea noastră – ceea ce e scandalos! Litoralul lor e mult mai agreabil şi mai ieftin decît al nostru. Cehii – Naţionala de fotbal foarte bună, Primăvara de la Praga, cînd Ceauşescu a refuzat să participe la invazie, bere excelentă. Ţară mică, dar băţoasă. Praga – ce minunăţie de oraş!!! Havel. Noi n-am avut un Havel.
Chinezii – peste un miliard, tu îţi dai seama? În curînd o să-i întreacă pe americani. Ba chiar i-au întrecut deja. Vor să investească miliarde, să ne facă şosele, şi noi nu, şi nu. Marea putere de mîine (sau de azi, în funcţie de cît de febril e vorbitorul).
Englezii – umor sec, la care rîd doar ei şi alţi cîţiva sofisticaţi. Ceaţă. Conduc pe partea cealaltă. Perfidul Albion.
Elveţienii – curăţenie ca-n farmacie. Ceasuri. Ciocolată. Referendumuri. Plictis.
Evreii – conduc lumea... Cum nu vedeţi? E atît de clar...
Francezii – zgîrciţi din cale-afară. Avem o relaţie specială cu ei pentru că sîntem francofoni. Bucureştiul a fost Micul Paris. Îşi vorbesc limba destul de bine, deşi ai senzaţia că nu şi-o merită întotdeauna – oricum, cel mai mare stilist în literatura lor a fost tot unul de-al nostru.
Grecii – pătimaşi şi bruneţi. Ce insule! Faliment naţional. Default. Eurozona în pericol. Să fii atent cu ei, chiar dacă îţi fac daruri. Indienii – nici ei nu-s puţini. Cultură veche. Yoga. Mănîncă cu mîna. Raj Kapoor. Eliade a fost în India.
Italienii – palavragii şi zgomotoşi. Au cel mai tare Campionat de Fotbal din lume. Pizza şi paste. Mafia. Sînt bruneţi şi îşi dau cu gel pe păr. Se îmbracă excelent.
Japonezii – muncesc toată ziua ca nişte nebuni. Mici de înălţime, dar tenace. Deştepţi ce n-a văzut Pămîntul! Rîd şi se-apleacă tot timpul.
Machedonii – Becali. Toţi Becalii, şi Gigi, şi Giovani. Dar şi Hagi.
Nemţii – reci, exacţi, fără imaginaţie. Ordine şi disciplină. Un rege neamţ ne-a făcut oameni. Nici acum nu ne-au iertat că i-am trădat în două războaie mondiale. Nu ştiu să trăiască viaţa...
Polonezii – Solidaritatea. Beau de sting. Cîrnaţi. Papa e polonez. Cum, nu mai e?
Ruşii – vodcă, Cehov, Putin. Departe de ei e mai bine. Oamenii cu oarece educaţie deosebesc marea cultură rusă de comunism. Kremlin. Ierni cumplite, Siberia. Gaze. Abramovici. Oligarhi putred de bogaţi. KGB. Sîrbii – oameni dintr-o bucată. Pe vremea lui Tito lucrau în Germania şi aduceau banii în ţara lor. Cei mai buni vecini: ei şi Marea Neagră.
Spaniolii – cei mai latino dintre latino, fac petreceri toată ziua şi dansează izbind frenetic cu tocurile în podele. Coridă. Real vs Barca. Cîntă de corazón. Acolo merg căpşunarii.
Suedezii – mai ales suedezele, care fac un fel de turism vinovat în sudul Europei, pentru că bărbaţii lor suferă de unele limitări (aici, întotdeauna, românul clipeşte cu aer de cunoscător, căci şi el se simte „în sudul Europei“ cînd vine vorba de suedeze).
Turcii – ce ciudat, ne-am bătut patru secole cu ei şi, acum, uite ce prieteni buni sîntem. Kebab şi la ei. Prima noastră Mecca postrevoluţionară a fost, totuşi, Istanbulul.
Ungurii – enervanţi. Şi astăzi vor Ardealul!
