Stînga-dreapta, dreapta-stînga

Îmi amintesc că, prin anii ’90, cînd predam limba română la Universitatea din Roma, colegii de acolo m-au „iniţiat“ în diferenţele dintre „cultura de dreapta“ şi „cultura de stînga“ şi în micile simboluri aferente. Mi s-a explicat, de pildă, că nu e recomandabil, cînd intru în facultate, să mi se vadă din buzunarul pardesiului ziarul Corriere della Sera, pentru că e considerat „ziarul burgheziei“. Într-adevăr, uitîndu-mă ce „afişau“ alţii, am constatat că Il Manifesto, l’Unità şi La Repubblica erau ziarele preferate în mediul universitar şi, mai mult decît atît, ele constituiau un fel de indicii ale identităţii purtătorilor. Era, oarecum, de bonton să arăţi, printr-un colţ de ziar ieşit din buzunar sau din geantă, că ai anumite convingeri politice. După cum ţinuta vestimentară reprezenta, de asemenea, un cod pe care era bine să-l accepţi: niciodată să nu apari în faţa studenţilor cu cămaşă bleu-ciel „ca în Parioli“ (cartierul select al Romei)! Era prea business oriented, era „de dreapta“, o purtau bancherii şi managerii! La vremea aceea, priveam mai degrabă cu amuzament asemenea sofisticării care încercau să transpună, pînă la nivelul celor mai banale detalii de viaţă cotidiană, cele două „culturi“: de stînga şi de dreapta. Am înţeles însă mai apoi că aveau o logică a lor, provenită din experienţele istorice şi politice ale Italiei în secolul al XX-lea, asumate într-un fel propriu şi exprimate într-o permanentă polemică. Oricum, într-o ţară care cunoscuse un regim fascist, dar care avusese şi cel mai puternic partid comunist din Europa Occidentală, a-ţi declara/afişa opţiunile de stînga sau de dreapta era/este esenţial.

Constat, de la o vreme, că a devenit şi la noi trendy să-ţi declari/afişezi identitatea politico-ideologică. Observ – în viaţa reală, pe site-uri, pe bloguri, pe Facebook – tot mai mulţi oameni care spun pe faţă că au convingeri de dreapta sau de stînga. Mi se pare un pas spre normalitate, după ce ani la rînd am întîlnit oameni cu convingeri sincere de stînga care se fereau să le declare, pentru a nu fi asociaţi cu neocomuniştii, feseniştii, Iliescu etc. Şi am întîlnit oameni care credeau sincer în valorile dreptei, dar se temeau să pronunţe direct cuvîntul „dreapta“, ca să nu fie plasaţi la extrema dreaptă ori ca să nu fie bănuiţi că, într-o ţară săracă, sînt un fel de „duşmani ai poporului“ oropsit şi „ţin“ cu noii îmbogăţiţi. Dacă acum – şi văd asta mai ales printre tineri intelectuali şi publicişti – cele două cuvinte pot fi pronunţate de-a dreptul înseamnă că am mai scăpat de un fals tabu pe care singur ni-l construiserăm. Mă tem însă că e cam tîrziu şi cam ineficient.

La dreapta, se reconstituie un discurs intelectual axat mai degrabă pe afirmarea valorilor tradiţionale şi stabile (de la credinţă la familie, de la proprietate la libertate). Tentativa este întrucîtva naturală şi se întemeiază pe o realitate: în general, elitele intelectuale au susţinut, după 1990, economia de piaţă, restituirea proprietăţilor, privatizarea rapidă, recuperarea tradiţiei interbelice şi altele. (Să ne amintim cu cîtă enervare constata fostul preşedinte Ion Iliescu că „intelectualii sînt de dreapta“...). În plus, efortul de a recompune în mod coerent o „cultură de dreapta“ beneficiază de prezenţa pe scena publică a cîtorva intelectuali notorii, ale căror idei exprimate consecvent au devenit repere şi au generat – cum ar zice specialiştii în marketing – awareness pentru întreaga „mişcare“.

La stînga, ca întotdeauna, găsim mai degrabă „reacţii critice“: tinerii intelectuali de stînga se afirmă mai curînd hărţuindu-i pe mai vîrstnicii (şi consacraţii) intelectuali de dreapta, criticînd „sistemul“, înfierînd „grupurile de prestigiu“. În plus, noii marxişti au importat agenda occidentală: sînt preocupaţi de demascarea multinaţionalelor (care în România au o imagine mai degrabă bună în popor, pentru că au creat locuri de muncă, au dat salarii mai mari, au înfiinţat supermarketuri pline de oferte...), de încălzirea globală, de limbajul discriminatoriu etc. Au, adică, o agendă potrivită societăţilor postindustriale şi încearcă să o aplice într-o ţară în care modernitatea nu s-a încheiat, în care se foloseşte foarte puţină pastă de dinţi pe măsea de locuitor şi în care „poporul“ votează în bună parte cu partidul care „dă mai mult“, nu cu partidul care propune valori/măsuri de stînga sau de dreapta. Din această inadecvare la realitate rezultă un fel de „snobism“ care compromite, într-o oarecare măsură, încercările noii stîngi de a construi – aşa cum pretinde – o „alternativă“ la discursul dominant: e mişto, bineînţeles, să aduci în biata Românie idei de ultimă oră, să fii „conectat“ la dezbaterile intelectuale din alte părţi. Doar că pe agenda celei mai mari părţi a publicului aceste idei încă nu există.

Problema esenţială mi se pare însă în altă parte. E foarte bine să avem dezbateri intelectuale consistente, dispute interesante de idei în numele „stîngii“ şi „dreptei“. Numai că, pentru a avea efecte în societate, ele ar trebui să aibă susţinere în politică. Să genereze efecte politice şi electorale. Or, din acest punct de vedere, mi se pare că problema rămîne aceeaşi: discursul intelectual şi civic – fie el de dreapta sau de stînga – rămîne în continuare neconectat la discursul şi agenda partidelor politice. S-a făcut primul pas – acela de a afişa/declara deschis ideile de stînga sau de dreapta –, dar, în continuare, oamenii care îşi exprimă aceste convingeri nici nu vor să audă de partide şi de liderii lor (băgaţi laolaltă în sintagma cu conotaţii negative „clasa politică“). În plus, dacă ne uităm prin Europa, observăm că vechea schemă stînga-dreapta cedează în faţa unui populism transpartinic care cîştigă tot mai mult teren în faţa alegătorilor. Şi atunci?... Om mai vedea. Important, deocamdată, e că înţelegem să ne definim mai clar. Măcar de-ar ieşi din asta nişte dezbateri consistente şi argumentate...