Repede-am mai uitat
Era prin ’92 şi mă aflam în cursa Tarom de la Bangkok, în drum spre casă. Avionul – plin. Nu era nici un loc liber. Pînă şi culoarele erau ocupate. Cu multe cutii de carton pline de orhidee. În marea lor majoritate, pasagerii erau componenţii delegaţiei româneşti de la Reuniunea anuală a FMI şi Băncii Mondiale. În anul acela, conferinţa se ţinuse în Thailanda. Sutele de cutii de orhidee nu aparţineau bancherilor, ci unor mici angrosişti români care cumpărau firul cu 1 dolar şi îl vindeau în Bucureşti cu 10-12. Avionul avea deja întîrziere la decolare. Cîţiva investitori-florari începuseră să bombăne. La un moment dat, se iveşte şi motivul întîrzierii: un amărît de chinez, care se strecurase (el ştie cum) printre filtrele de pe aeroport, ajunsese în Tarom (încerca să ajungă clandestin în România), fusese descoperit şi doi-trei poliţişti încercau să-l dea jos. Omul urla ca din gură de şarpe, se agăţa de uşi, ştia că îl aşteaptă o extrem de neplăcută repatriere în China, cu arestarea de rigoare. Legea e lege, pentru trecerea ilegală de frontieră există pedepse oriunde în lume. Cu toate astea, îmi era milă de amărîtul ăla care încerca să fugă dinspre comunism înspre o Europă liberă.
Cu atît mai tare m-a iritat reacţia cîtorva compatrioţi. „Uite, dom’le, ce ţine avionul în loc, uite de ce întîrziem. Să-l dea naibii jos mai repede, mama lui de prăpădit, i s-a făcut de plimbare pe gratis.“ M-am întors spre ei şi, cît am putut de calm, le-am reamintit că, în urmă cu mai puţin de doi ani, erau o mulţime de români care întîrziau trenuri sau camioane sau avioane pentru că încercau să treacă o frontieră spre o ţară mai liberă. Sau mai bogată. „Da, domnu’, da’ noi ce vină avem, de ne ţine ăsta-n loc?“ Am tăcut, nu mai aveam argumente. Se uscau orhideele.
Acelaşi gen de uitare rapidă îl simt acum din tonul relatărilor despre evadarea (spectaculoasă, e drept) a unor refugiaţi, pe undeva, prin Ardeal. Din ce am înţeles, urmau să fie repatriaţi. „Periculoşii infractori“ au fost prinşi în timp ce se ascundeau în cimitirul din localitate. Poliţia română a dovedit că merităm să intrăm în Spaţiul Schengen, presa română a fost atrasă de spectaculosul unei evadări pe cearceafuri înnodate, ca în filme. La „şi altele“ am aflat că oamenii ăia erau din ţări ale Orientului Mijlociu. Atît şi nimic mai mult. Unde doreau să ajungă? Ce îi alunga din ţara natală – sărăcia sau lipsa libertăţii, sau amîndouă? Cum au reuşit să ajungă pînă în România? Care le este povestea? Nu am aflat nimic, în afara unor palide jelanii despre cît am fi de puţin pregătiţi pentru Faimosul-Spaţiu-Schengen, pe un ton care amintea de vulgata bunului român, aia cu „am apărat Occidentul sute de ani de invazia păgînilor, noi cu pieptul la hotarele Creştinătăţii, de neclintit“. Contemplarea voioasă a propriului buric.
Nu prea înţeleg. Nu înţeleg lipsa totală de interes pentru ceea ce se întîmplă în ţări ca Libia, Siria sau Iran. Acolo trăiesc oameni care suferă pentru că o dictatură îşi face de cap. Trăiesc (ca în Iran, de exemplu) într-o societate schizoidă, mimînd supunerea la un regim de viaţă impus-primitiv în cursul zilei şi trăind seara, viu şi sofisticat, în spatele uşilor închise, cînd sînt feriţi de ochii autorităţilor. Oameni foarte educaţi care ştiu tot ce este nou în lumea literară, cinematografică sau teatrală mondială. Comentează, citesc, creează. Nu dau două parale pe propaganda oficială. Cît de bine îi înţeleg! Am trăit şi eu într-o asemenea ţară. Pînă în ’89. De aceea, nu îmi permit să îi ignor. Ar fi ca şi cum aş fi trăit degeaba toţi anii ăia cenuşii, pe timpul lui Ceauşescu. Nu aş putea urmări un film ca The Soviet Story fără să mă gîndesc la nord-coreeni, cubanezi sau iranieni. La libieni sau cambodgieni. La ce aş putea face pentru ei, dacă mi s-ar ivi ocazia. Mda, ştiu, România e ţară mică, nu contează în marile ecuaţii mondiale, nu poate influenţa decisiv agenda etc. La fel ar fi şi Cehia. Numai că ei investesc solid şi continuu în a susţine, pe cît pot, schimbări democratice în regimuri autoritare. De ce noi am uitat atît de repede? Să fi fost coşmarul nostru mai urît decît al cehilor? Probabil.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
