București, mon amurg

Miercuri seara pe la ora zece, mai exact la 24 de ore de la aterizarea pe Aeroportul Băneasa, urlam la fratele meu într-o parcare a unui Metro din suburbii… O zi în Bucureşti a fost îndeajuns să-mi spulbere tot zenul adunat cu sîrguinţă în două luni şi jumătate petrecute într-un sătuc oarecare, liniştit şi însorit, de pe minunatul nostru continent. De ce? Întrebare pe care mi-o pun de fiecare dată cînd ajung, în ultima vreme, la Bucureşti. N-am să mă apuc să fac un elogiu al străinătăţii, aş fi şi ridicolă, am stat destul şi prin Bucureşti, şi prin tot felul de alte locuri, ca să nu-mi dea prin cap aşa ceva. Dar sminteala asta care vine instantaneu la pachet cu Bucureştiul (cel puţin pentru mine în ultimii ani) m-a pus de data asta şi mai tare pe gînduri. Mă umplu de draci invariabil şi spontan în prima zi, pe urmă mă mai liniştesc, îmi mai trece. Şi tot invariabil, după orice sejur la Bucureşti, mă întorc acasă, oriunde s-ar mai găsi acest „acasă“, epuizată. 

Pentru că aş putea fi atacată la ardelenismul proverbial şi tradiţional, am să fac mai întîi nişte clarificări. Mutatul din Transilvania (de fapt, cred că din provincie în general) la Bucureşti poate fi un şoc din multe puncte de vedere. Pentru mine lovitura cea mai mare a fost iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă. Eram cam ca în versurile lui Morrissey: „Sixteen, clumsy and shy…“. Eram înceată; la vorbă, la faptă, la împrietenit, la urcat în autobuz, la ghicit nesemnalizata reţea de metrou din Bucureşti. Dar încetişor mi-am învăţat lecţia şi, în următorii ani, lucrurile s-au mai aşezat. Sau, mai bine zis, accelerat. Astfel că, într-o vacanţă de Paşte la Cluj, cu prietena mea Simona, cînd a ajuns autobuzul în staţie, într-o secundă eram cu biletele taxate şi instalate pe scaune… Io taxez, tu ocupi loc, ţuşti! Ceilalţi călători nici măcar nu începuseră să urce scările autobuzului şi se uitau la noi sideraţi. Deci nu, nu de-asta mă isterizez cînd ajung în Bucureşti şi nu în acest sens timpul devine o problemă. Ci, mai degrabă, în sensul unei iritaţii continue şi negocieri la fel de neîntrerupte a fiecărei jumătăţi de oră. Am lucrat vreo trei ani într-un institut de cercetare suedez şi am fost absolut uimită de punctualitatea obsedantă a acelor oameni pentru care sfertul academic este un fel de nesimţire incredibilă inventată de francezi. Am asistat şi la un joc de putere în care ministrul Culturii ţării gazdă a întîrziat vreo trei ore ca să fie sigur că ajunge ultimul, în caz contrar riscînd să fie ridiculizat. 

Acum foarte mulţi ani, cînd am început să cunosc mai bine o familie de „vestici“, mă miram de obiceiul lor ciudat de a-şi planifica deplasările, viaţa în general, cu mult timp înainte. Pe vremea aceea mi se părea lipsa supremă de spontaneitate – cum să-ţi rezervi bilete de avion cu şase luni înainte!? La extrema cealaltă, cînd am ajuns în gara din Dakar să iau trenul în direcţia Mali, am căutat vreo oră tabla cu plecări-sosiri, desăvîrşit absentă. Cînd l-am întrebat pe un domn în uniformă unde m-aş putea informa, acesta s-a uitat la mine lung şi mi-a răspuns: „Ce orar? Trenul pleacă cînd e suficient de plin“. 

Nici una dintre aceste experienţe nu m-a scos însă din minţi, ca şi cum lucrurile aşa trebuiau să se întîmple, ceea ce le făcea acceptabile. Ce mă frustrează la Bucureşti sînt micile şi spontanele „hoţii“ de timp, practicate alandala, dar legitim de toată lumea şi, deşi intrate într-un circuit al acceptabilului, rămase pentru oricine din afara lui doar nişte forme mascate de abuz. Un abuz sistematic, sindrom pe care, cu ani în urmă, împreună cu colegul meu Bogdan Iancu, l-am botezat „rechinizare“: omul de Bucureşti e ca un rechin, vine valvîrtej cam cînd are el chef, îşi muşcă bucata şi fuge; pînă te-ai dezmeticit, ai rămas în drum şi nici nu ştii ce ţi s-a întîmplat. Şi nu e vorba nici de ritmul accelerat specific unui mare oraş; pot să spun foarte sigur că nu m-am isterizat în aşa hal în nici o altă capitală. 

Şi iată cum în acea miercuri seara mă găseam într-o parcare, lihnită de foame, extenuată şi scoasă din minţi. Cînd mă trezisem de dimineaţă avusesem puţine planuri şi destul de clare. Inutil să explic socoteala din tîrg care s-a schimbat pe parcurs; mi-am atins toate „obiectivele“, dar într-un fel foarte smucit şi deplasînd totul cu cîte o jumătate de oră pe ici, o oră pe colo, combinînd şi trăind totul la un nivel adrenalinic de criză de timp. Ştiu că zeloşii iuţelii bucureştene ar sări cu gura pe mine: „Păi, aşa te descurci, te învîrţi şi pînă la urmă le rezolvi pe toate“. Ei bine, strecuratul ăsta este incredibil de stresant pentru cine nu mai are (prostul, zic eu acum) obicei să-l practice. Sau, vorba unui celebru anonim: „Lack of planning on your part does not constitute an emergency on my part“. 

Cu aceste mirări în minte am fugit la ce zic unii şi alţii despre timp. „Pasul vieţii de-a lungul culturilor“, cum îl numeşte Jones, reprezintă elemente culturale, subculturale şi individuale importante în orientările şi perceperile temporale, în experimentarea timpului, în tempo-ul sau ritmul vieţii, în alocarea şi utilizarea timpului pentru activităţi potenţiale multiple. Hall sau Levine pomenesc şi ei diferenţele de perspectivă temporală ca factori esenţiali ai diferenţelor individuale şi culturale. Morello ne explică o temporalitate comparativă a copilăriei: „Cînd eram copii, surorile mele şi cu mine urmam două reţete de timp: a mamei şi a tatălui. Mama (care acum are 104 ani şi este într-o formă mentală perfectă), născută într-o familie de nemţi, se aştepta de la noi să fim punctuale, precise şi exacte. Obligaţiile erau mereu înaintea plăcerii, răsplata trebuia cîştigată, mesele şi ora de culcare erau fixe şi trebuiau respectate. Tata, un sicilian foarte creativ, era mult mai flexibil, aproximativ şi adaptabil. Cu el nu era nevoie de rigurozitate a timpului. Scuzele erau uşor acceptate. Uneori uita chiar el ce ne spusese să facem.“ 

Hall spune că fiecare cultură îşi are propriile cadre temporale, care sînt unice. Popoarele din Europa de Nord au tendinţa de a face lucrurile pe rînd. Culturile mediteraneene se bazează pe implicarea oamenilor şi completarea tranzacţiilor, mai degrabă decît pe respectarea şi aderenţa la orarele prestabilite. În „Vest“, timpul este considerat o forţă exterioară care ne ajută să ne organizăm vieţile. În „Est“, timpul izvorăşte din sine şi nu este impus. 

O primă posibilă explicaţie. Gell, în Antropologia timpului, spune despre acesta din urmă că este printre singurele elemente asupra cărora oamenii nu au nici un fel de control. El analizează în detaliu teorii ale diferiţilor autori care s-au confruntat cu subiectul – Durkheim, Lévi-Strauss, Geertz sau Bourdieu. După ce analizează critic toate aceste teorii şi prezintă şi modelul său socio-cognitiv, Gell ajunge, undeva pe la pagina 315, la o concluzie opusă cam tuturor celorlalţi şi destul de demoralizatoare pentru mine, şi anume că „nu există un tărîm de basm unde oamenii experimentează timpul într-un fel remarcabil diferit de felul în care îl experimentam noi înşine“. Aş putea de fapt să-i dau dreptate, mai puţin însă cînd vine vorba de „formula temporală bucureşteană“, pe care o experimentez radical diferit. 

Răspunsul liniştitor a venit tot de la un antropolog, Vintilă Mihăilescu: „Păi, nu ştii că ne aflăm la Porţile Orientului, adică în uşă, acolo unde e un permanent du-te, vino?“. Da, exact asta e senzaţia pe care o am la Bucureşti, senzaţia aceea iritantă a omului care stă în uşă. Ieşiţi din uşă, oameni buni, sau vă e prea frică de cutremur?  

Raluca Nagy este antropolog, doctor în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.

Foto: Ionuţ Marinca