Cărți poștale și parastase
Zilele trecute am fost la Sulina, după aproape jumătate de secol. Aveam amintirea, învăluită în mister, a cimitirului cu nume străine de aventurieri şi funcţionari ai Comisiei Dunării şi vagi imagini de case vechi ale unei lumi apuse, înşirate de-a lungul Dunării. Am găsit cheiul Dunării mult mai animat, cu o promenadă plăcută şi destul de plină de străini, dar fără casele vechi din amintirile mele. În afară de clădirea impunătoare a vechii Comisii a Dunării, celelalte fuseseră dărîmate sau aşteptau în tăcere să-şi dea obştescul sfîrşit. Doar două case vechi, îmbrăcate în scîndurile cenuşii de lemn, fuseseră refăcute, cu un perfect gust, într-o pensiune modernă, ce păstra însă aerul atît de particular al acestui orăşel la capăt de lume. Nici localnicii, nici edilii – dar mai ales „antreprenorii“ – nu par a-şi dori să păstreze acest colţ pitoresc. Pe de altă parte însă, şi localnicii, şi edilii – dar mai ales „antreprenorii“ – promovează acest trecut de care sînt mîndri şi care le aduce profit prin încîntarea turiştilor în căutare de „autentic“. O colegă din Cluj adună de cîţiva ani fascinante povestiri despre „Sulina de altădată“, cu mare succes la public. Fotograful local propune spre vînzare o gamă diversă de cărţi poştale şi imagini îngălbenite ale caselor şi oamenilor din trecutul zonei şi povesteşte, oricui vrea să-l asculte, cum se trăia aici „pe vremuri“. Autorităţile promovează cu patriotism local istoria acestui porto franco, vremurile de glorie ale Comisiei Dunării şi parfumul romantic al poveştilor lui Jean Bart. În fine, patronii de restaurante îşi fac reclamă cu imagini sepia ale adevăratei bucătării din zonă, menite să-i convingă pe turiştii că doar acolo se mănîncă precum „altădată“. Între timp, ultimele mărturii „materiale“ ale acestor locuri şi ale acelor vremuri dispar în indiferenţa generală.
M-a impresionat şi m-a pus pe gînduri acest contrast deoarece l-am regăsit, în varii forme, în multe alte locuri din ţară. În primul rînd în Bucureşti care, pe măsură ce sucombă sub tăvălugul imobiliar, se redescoperă ca mic Paris. Parcă niciodată numărul de cărţi, albume şi fotografii ilustrînd „Bucureştiul de altădată“ nu a fost atît de mare şi nu a stîrnit atît entuziasm şi nostalgii ca acum. Cazul „Centrului Istoric“ este paradigmatic din acest punct de vedere. Printre ruinele vechilor străzi, prosperă trimiterile la trecut şi istorie, de la Old City la Gara Lipscani şi de la cărţi poştale la Foto Cabinetul meticulos desuet al lui Eugen Ciocan. Trec, de asemenea, zilnic prin faţa ASE-ului, unde au început să apară mici expoziţii stradale cu imagini de arhitectură rurală şi fermecătoare bisericuţe de lemn pe care le privesc (şi nu sînt singurul) de fiecare dată cu încîntare. În satele noastre, acestea sînt înlocuite însă de casele făloase, iar bisericile de lemn se dărîmă sub povara timpului şi în indiferenţa totală a preoţilor şi enoriaşilor. Pretutindeni, trecutul pare să fie tot mai evocat, pe măsură ce este revocat...
Dar această atitudine poate fi regăsită şi în cu totul alt gen de contexte, precum recent inauguratul Drum al Regelui, care traversează Parîngul mai impresionant decît Transfăgărăşanul şi care atrage mii de turişti cu spectacolul unei naturi neatinse. Neatinse pînă la Rînca, unde pe vremuri erau doar o bază militară a vînătorilor de munte şi o cabană, iar acum sînt sute şi sute de vile, care mai de care mai mari şi mai urîte, înghesuite una într-alta, de o lăcomie imobiliară devastatoare. Într-una dintre aceste clădiri cu multe etaje, vopsită ţipător şi cu piscină, am găsit la recepţie cărţi poştale cu Rînca „de odinioară“, pe care turiştii le cumpărau ca suveniruri.
Şi lista o puteţi continua şi dumneavoastră...
Toate acestea mi-au adus aminte de acel banc „cultural“ faimos despre nevestele ideale: o italiancă focoasă la tinereţe, o franţuzoaică rafinată la maturitate şi o româncă gospodină mai spre asfinţit. Motivul? Fac astea nişte parastase!...
Cam aşa şi noi toţi cu istoria şi trecutul nostru: întîi îl îngropăm, apoi îi tragem însă nişte parastase de pomină. Şi să-l ferească Dumnezeu pe cel care ar spune ceva de rău despre morţii noştri! Vorba unui amic psihanalist – românii au o problemă cu însăşi ideea de moştenire...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
