Cu buzunarele goale, dar cu steagul sus

În ultima vreme, UE pare un fel de balamuc vesel, în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Liderii statelor membre, miniştrii de finanţe, bancherii se tot întîlnesc pentru a găsi soluţii de salvare a Greciei, după care declară că sînt pe calea cea bună, dar nu se întîmplă nimic. Apoi, întorşi cu faţa spre propriul electorat, unii şefi de state şi de guverne le spun oamenilor ceea ce vor ei să audă – lucruri „patriotice“ şi pline de simţire. Se duc pe apa sîmbetei toate grămezile de bani cheltuiţi de Comisia Europeană, în atîta amar de ani, pe „programe de comunicare“ menită să creeze un „spaţiu public european“, să-i informeze pe cetăţeni şi să-i facă să se simtă bine în „casa comună europeană“. Iadul e făcut din detalii, iar unii politicieni europeni îl trag pe Agamiţă de coadă vînturînd sentimente naţionale prost plasate şi arătînd cu degetul spre „ceilalţi“. Toate teoriile despre naţionalism şi toate strategiile de comunicare devin o seamă de vorbe palide în faţa unor ieşiri pe ogor ale unor politicieni care nu mai au soluţii şi răspunsuri, dar se ţin cu dinţii de putere, fără să-şi dea seama că puterea lor efectivă e tot mai mică. Mi-au atras atenţia cîteva exemple mărunte, dar semnificative. 

„Problema românilor.“ Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. E limpede că o seamă de concetăţeni de-ai noştri încalcă legea prin Franţa, Italia şi alte ţări (aşa cum o încalcă şi la noi acasă). Dar să răspunzi la asta cu campanii de PR nu e o dovadă de inteligenţă. Plimbarea ministrului francez de Interne pe Champs Élysées cu televiziunile după el seamănă cu mediocrele campanii electorale de pe la noi. Iar declaraţia lui ridicolă cum că „unul din zece infractori e român“ a rămas nesancţionată tocmai pentru că s-a creat deja o psihoză într-o bună parte a publicului francez, care „ştie“ că e o problemă cu românii. Aşa încît nimeni nu i-a dat, pe loc sau mai tîrziu, ministrului francez, replica logică: „bine, îi trimitem pe români acasă; dar rămînem cu ceilalţi nouă din zece infractori pe cap“. Această paradă de fermitate televizată generează însă abuzuri şi „iniţiative“ prosteşti: Gândul a relatat cazul unor tineri români, arestaţi şi anchetaţi de poliţia franceză pentru că aveau iPhone şi tocmai se furase un asemenea aparat în zona în care se plimbau; se pare că unul dintre poliţişti ar fi spus „nu-i suport pe români“; tipic: ce poate face un biet subaltern, stresat de munca sa zilnică, dacă ministrul său îi „serveşte“, la televizor, ţapul ispăşitor? Pe de altă parte însă, reacţia faţă de asemenea abuzuri e slabă: unde sînt organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului, unde sînt militanţii împotriva discriminării, unde sînt corifeii corectitudinii politice? Altădată, luau foc şi deveneau vocali pentru lucruri mult mai mici decît acestea. Între timp, Sarkozy a făcut o baie de mulţime în Libia, împreună cu David Cameron. Probabil că s-a simţit ca un fel de eliberator intercontinental (dacă nu chiar global) şi a vrut să le ofere francezilor (tot la televizor) senzaţia că Franţa e o mare putere. Nu e. Problemele readucerii Libiei pe calea cea bună abia acum încep; Franţa nu le va putea gestiona singură, iar o politică europeană comună în domeniul externelor şi securităţii încă nu există. Aşa încît UE nu va putea face pentru normalizarea şi democratizarea Libiei (şi a celorlalte ţări arabe) nici măcar cît SUA în Irak. Fie că defilează pe Champs Élysées sau la Tripoli, cocoşul galic se umflă în pene cam fără bază. 

Controalele la frontierele interne. Simbolic şi psihologic, tentaţia de a reintroduce controalele la frontiere este echivalentă cu închiderea graniţelor ordonată de Ceauşescu (sau, recent, de diverşi dictatori arabi) cînd poporul a început să se revolte. Sigur, Danemarca, Germania ori alte ţări europene nu sînt regimuri dictatoriale, iar cetăţenii lor au o cultură veche a manifestaţiilor paşnice, nu (prea) se revoltă violent. Dar în esenţă mesajul e acelaşi: cetăţenii le spun guvernanţilor că viaţa lor e mai proastă, iar guvernanţii arată cu degetul în altă parte pentru a oferi explicaţia. Ceauşescu dădea vina pe „agenturili străine“, liderii europeni (dintre care unii sînt strînşi cu uşa de partidele naţionaliste şi populiste din ţările lor) dau vina pe „instalatorul polonez“, „zidarul român“, imigranţii musulmani ş.a.m.d. Olanda se opune aderării României şi a Bulgariei la spaţiul Schengen, neîncrezătoare în capacitatea celor două ţări de a păzi frontierele europene. Dar în spaţiul Schengen există deja (şi continuă să vină) milioane de imigranţi ilegali care n-au trecut prin România şi Bulgaria, ci prin ţările care sînt deja în Schengen. Ca să fie coerent şi consecvent, guvernul olandez ar trebui să ceară, de pildă, excluderea Italiei din spaţiul Schengen, pentru că prin Peninsulă ajung în UE cei mai mulţi imigranţi ilegali. Dar ce guvern sau politician european mai e coerent şi consecvent azi? 

Steaguri în trepte. Comisarul european pentru energie Günther Oettinger a spus că steagurile ţărilor care încalcă regulile bugetare ar trebui coborîte, pe catargele din faţa instituţiilor europene, sub nivelul celorlalte. Mi se pare o idee foarte simpatică (deşi, recunosc, un pic cam brutală). Dar a stîrnit valuri la Bruxelles: un purtător de cuvînt al Comisiei a pus placa veche cu „sînt opinii personale, care nu reprezintă Comisia bla-bla“, iar Parlamentul European a cerut demisia comisarului pentru că „a umilit naţiunile europene“. Dar naţiunile europene sînt umilite şi de guvernările mediocre, şi de lipsa de orizont a liderilor europeni, şi de joaca de-a sentimentele naţionale a politicienilor la televizor. 

Aparent, asemenea episoade sînt mărunte. Dar încep să se adune. Iar criza şi dezorientarea sînt condiţiile ideale pentru ca asemenea fluturări de steaguri naţionale să-i facă pe oameni să găsească vinovaţi închipuiţi pentru buzunarele lor goale.