Reagan - ceva din moștenire

În 2011, în plină şi atotcuprinzătoare criză, merită să ne amintim de Ronald Reagan. Fie şi pentru că în acest an se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui preşedinte republican, dar mai ales pentru că sistemul capitalist în care Reagan a crezut fără rest pare a se afla într-un moment dificil. Sigur, vor fi mulţi care vor spune că nu putem trage mare folos din moştenirea sa, căci lumea în 2012 e cu totul alta decît era în 1988. Cei mai de stînga cred chiar că actualul cutremur financiar internaţional se datorează politicilor sale – prin urmare, ar trebui să ne ferim de reaganism, mai mult decît de orice altceva. Cei mai rezonabili spun că actualul context economic este atît de complex şi de nou în trăsăturile sale determinante, încît nu seamănă absolut deloc cu economia lumii la vremea marii crize din anii ’70, din care Reagan a ştiut să-şi scoată ţara – prin urmare, mai nimic din ceea ce se cheamă „Reagonomics“ nu mai e relevant. Totuşi, ca un spectator angajat, constat că liderii politici de azi au cam aceleaşi motive de îngrijorare ca şi Reagan: inflaţia şi şomajul. Sigur, nimeni nu-şi mai permite acum relativa relaxare cu care Reagan privea deficitul bugetar, şi chiar printre cei care cred în continuare că viitorul e al capitalismului există consensul că dereglementarea – temă centrală în arsenalul ideologic al reaganismului – pare a nu fi parte din soluţie, ci parte din problemă. Mai mult, credinţa profundă a lui Reagan, conform căreia statul generează probleme şi e incapabil de soluţii – de aceea trebuie restrîns – este şi ea nuanţată. Criza de azi se datorează statelor, e foarte adevărat. Numai că nimeni nu vede altfel ieşirea din criză decît tot prin intermediul statelor. Capacitatea politicienilor de a atrage mediul privat într-un efort comun de relansare rămîne incertă. Chiar în aceste zile, efortul triadei Barroso – Merkel – Sarkozy de a atrage sprijinul marilor bănci private din Europa pentru salvarea Greciei şi a eurozonei pare a fi sortit eşecului. 

Revenind la ce am putea învăţa, totuşi, de la Reagan în aceste timpuri, nu pot să trec peste factorul psihologic. N-o fi fost Ronald Reagan cel mai sofisticat lider politic american, dar a fost unic în puterea sa de a reînsufleţi o naţiune cu moralul la pămînt, căci aşa erau americanii la finalul mandatului Carter. Trăiau din plin trauma războiului din Vietnam şi ruşinea poveştii ostaticilor din Iran, ascensiunea propagandistică şi militară a URSS era de neoprit, sistemul democraţiei americane părea vulnerabil după Nixon şi, mai ales, economia mergea prost. Reagan a reuşit, prin charisma sa formidabilă şi printr-un neobosit efort de comunicare directă, să redea americanilor încrederea în America. Şi la noi, printre atîţia ciocli fericiţi care propovăduiesc ţopăind apocalipsa, se mai aude ici-colo cîte o voce care vorbeşte despre faptul că ieşim din criză numai cu un impuls de încredere în noi înşine. Dar, vai!, aceste voci nu aparţin unor oameni cu mare priză la public, iar mesajul care ar putea trezi spiritul de învingător în aceste vremuri este neputincios. 

În al doilea rînd, am putea învăţa de la Reagan că ieşirea din criză nu înseamnă să reinventezi lumea, ci să o redescoperi. Asta este, cred, cea mai importantă învăţătură conservatoare cu putinţă. În fond, intri în criză cînd te îndepărtezi de la reperele esenţiale ale realităţii pe trasee iluzorii şi ieşi din criză cînd le regăseşti. Redescoperirea capitalismului şi a obligaţiei de a lupta necontenit pentru libertate sînt căile ieşirii din criza actuală, în care am ajuns apucînd-o pe drumurile statului asistenţial şi ale relativismului moral. Dar probabil că cea mai importantă lecţie de la Reagan este regăsirea modului simplu al liderului politic de a comunica cu poporul său. Aici e vorba despre reinventarea unui anume populism – chestiune ce se cere a fi enunţată cu mare prudenţă, dar care nu mai poate fi evitată. Aşa cum am descoperit după mulţi ani de luptă împotriva colesterolului că acesta are şi o componentă bună, pe care nu trebuie să o atacăm cu medicaţie, pe lîngă cea rea, dăunătoare, pe care nu trebuie să ne oprim să o combatem, vom descoperi în curînd că populismul este şi bun, şi rău. Este, fără îndoială, rău în dezvoltarea sa dictatorială, în expresiile sale sud-americane sau în manifestarea sa mai subtilă care a dus la statul social european de azi. În primul caz, populismul înfrînge libertatea; în al doilea caz, destabilizează societăţi întregi; în al treilea caz, produce falimentul economic. Şi totuşi, există un populism care redă încrederea oamenilor în ei înşişi şi care restabileşte legătura fundamentală şi onestă dintre cetăţeni şi conducătorii lor politici. Ruperea punţilor de încredere între politicieni şi naţiunile lor este dramatică. Poţi spune în chip populist adevărul – acesta a fost, cred, geniul politic al lui Reagan. Dacă populismul dictaturilor de orice fel e un extaz al minciunii, există un populism al democraţiilor care spune adevărul, onest şi deschis. Sigur că, om politic fiind, cel mai uşor e să cheltui bani din buget pentru voturi şi cel mai greu este să cîştigi încrederea oamenilor vorbindu-le despre ei şi despre tine, despre ce faci şi ceea ce vrei să faci. Şi nu există profesor mai convingător de populism bun decît Ronald Reagan. Dar despre acest aspect mai subtil al moştenirii sale, săptămîna viitoare.