Eram dator...
… cu un răspuns. Astfel am simţit cînd, acum cîteva săptămîni, am primit la redacţie, la TVR, o scrisoare de la un cititor al Dilemei vechi. Faptul în sine m-a impresionat. În primul rînd, cine mai pune mîna pe o foaie de hîrtie şi un pix pentru a reacţiona la un articol, emisiune etc.? Ajung forumiştii de serviciu de pe site-uri. Prea puţine reacţii de acest gen sînt demne de luat în seamă. Cele mai multe sînt imunde, debitează insanităţi şi pot fi analizate de un posibil doctorand în analiza bestiarului digital. Sincer, mă întreb dacă domnul Pleşu poate să citească ce se postează sub fiecare articol scris de dînsul. Să recomanzi un restaurant care serveşte o friptură bună mi se pare util pentru cititori, amuzant, relaxant. Să citeşti o asemenea recomandare scrisă în stilul inconfundabil al numitului autor se poate dovedi o adevărată plăcere. Ce legătură poate avea asta cu epitete de gen „slugoi băsist“ mă depăşeşte. De cîte ori citesc postările de la articolele domnului Pleşu, mă apucă depresia. Aşa că nu le mai citesc. Pun virulenţa pe seama tehnologiei celei noi, digitale, care a democratizat scrisul public şi îl face mult prea lesnicios, astfel încît orice om cu păreri ferme devine accesibil întregului mapamond.
Cu atît mai mult m-a impresionat gestul cititorului. Domnul M. Costin (astfel s-a semnat) a găsit o foaie de hîrtie, un pix şi, mai ales, răgazul pentru a pune pe hîrtie ceea ce crede despre un articol din Dilema veche. În linii mari, domnia sa apreciază articolele pe care le scriu (îi mulţumesc pentru cuvintele bune), dar nu este de acord cu părerea mea în „chestiunea Roşia Montană“. Vorba lui Mircea Vasilescu: „Vrei să trezeşti reacţii, scrii despre Roşia Montană, cîinii vagabonzi, Catedrala Mîntuirii Neamului sau icoanele din şcoli“. Aşa că le-am băgat pe toate într-un articol (căci de la fraza asta a lui Mircea mi-a venit ideea) şi am zis sincer, onest, ce cred despre cestiuni. Astfel a apărut „Fişa mea de partid“, articolul care a trezit reacţia domnului Costin. Acolo, între altele, ziceam că, deşi nu am multă informaţie despre exploatările miniere, utilizarea cianurilor sau profiturile industriei de profil, tind să fiu mai degrabă de acord cu „exploatatorii“, decît cu „ecologiştii“. Mă şi explicam. În primul rînd, mă enervează corectitudinea politică a adversarilor proiectului. Servesc nişte argumente fîsîite, de activism ecologic al anilor ’70, sînt depăşiţi, patetici. Poate este o impresie personală. Adversar al corectitudinii politice este şi corespondentul meu, dl Costin, astfel încît trag nădejde că înţelege exact ceea ce mă enervează în discursurile activiştilor ecologişti. În al doilea rînd, argumentele „contra“ îmi sînt servite de-a valma, amestecîndu-se, aiuritor, subiectele. Una este conservarea patrimoniului (din vremea romanilor), alta este protecţia mediului şi cu totul altceva este contractul plin de clauze financiare, ţinînd strict de economie. Amestecarea cvasi-isterică, amatoristică, a celor trei planuri, pe mine, personal, mă irită, mă zăpăceşte, mă trece în tabăra „cealaltă“. De aceea, aş prefera să-i ascult pe specialişti, nu pe propagandiştii (de ambe tabere). Din păcate, nu prea mai pot avea încredere nici în ei. De exemplu, profeţii încălzirii globale s-au dovedit nişte mincinoşi ordinari, escroci de cea mai joasă teapă, nişte făcături media care îşi împărţeau bani, titluri, catedre (vezi scandalul Climategate). „Grupul de cercetători britanici“ invocaţi de tabloide non-stop au devenit subiect de amuzament, în nici un caz sursă de informaţie.
Apreciez gestul rar, stilul elegant şi argumentaţia, în general validă, a domnului Costin. Ceea ce a fost uşor dezamăgitor mi s-a părut a fi plasarea mea automată în tabăra „băsesciană“, deoarece mi se doreşte „o colaborare bună cu echipa de la 22 care s-a mutat în TVR“, pe motiv că am declarat în articol că sînt mai degrabă „pro“ decît „contra“ exploatării Roşia Montană. Fîs! Scuze de expresie, dar – vorba lui Caragiu – nu am găsit altă rimă. Nuca-n perete o fi fericită pentru că s-a mai dat un motiv de validare a celebrei expresii. Recitiţi finalul articolului meu. Veţi găsi, poate, motive să votaţi (ca mine de 12 ani) cu Uniunea Armenilor.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
