România, euro şi jocul seducţiei la Berlin
„Ne menţinem obiectivul aderării la zona euro în 2015“, a afirmat, răspicat, preşedintele Băsescu, săptămîna trecută, în faţa cancelarului Angela Merkel. Ideea a fost reluată apoi de preşedinte în discursul pe care l-a ţinut în cadrul conferinţei „Germania şi România – parteneri în Europa“, de la sediul Deutsche Bank, în faţa unei asistenţe selecte, formate din bancheri, oameni de afaceri, reprezentanţi ai societăţii civile din capitala Germaniei. Semn că şeful statului român venise cu lecţia bine pregătită de acasă.
Se poate spune că mesajul de la Bucureşti s-a potrivit cu ceea ce îşi doreau să audă urechile germane. Preşedintele român a prezentat un şir de reforme pe model german, cuvintele de ordine fiind prudenţă, echilibru bugetar, austeritate. Toate acestea au fost, evident, bine primite în „centrul de comandă“ al luptei pentru salvarea monedei euro şi chiar a unităţii europene, care este acum capitala Germaniei. După ce a ridicat tonul la Grecia, atrăgîndu-şi destule critici pentru modul dur şi discreţionar în care a procedat, Berlinul avea nevoie şi de un elev ascultător în Balcani, care aplică „reţeta germană“ fără zeci de mii de oameni nervoşi pe străzi şi fără caricaturi cu Angela Merkel în uniformă nazistă. Abil, preşedintele Băsescu a simţit această nevoie a Germaniei şi i-a livrat ceea ce aştepta. Gheaţa existentă încă, la nivel politic, între Berlin şi Bucureşti pare să se fi topit brusc. Aceasta este partea plină a paharului.
Obiectivul „Euro 2015“ a fost, în acest context, cireaşa de pe tort. Iar întrebarea este dacă nu cumva preşedintele a plusat prea mult.
Statele din Est candidate la eurozonă sînt deja cu mult mai reţinute în această perioadă, în care însuşi viitorul monedei unice este pus la încercare. Nici măcar o ţară ca Polonia, implicată atît de puternic în salvarea euro şi a unităţii europene, în calitatea sa de preşedinte în exerciţiu al Consiliului, nu mai îndrăzneşte să dea un termen cert pentru adoptarea euro. Şi aceasta, în condiţiile în care atuurile Poloniei, referitoare la stabilitatea financiară şi competitivitate, sînt cu mult peste cele ale României.
Pe de altă parte, zona euro însăşi trece prin transformări dramatice. Nu ştim cum va arăta ea peste cîteva luni sau peste cîţiva ani. În orice caz, condiţiile de aderare la moneda unică vor deveni cu mult mai stricte. Doar simpla atingere a criteriilor de la Maastricht – privind inflaţia, deficitele, datoria publică şi nivelul dobînzilor – nu vor mai fi suficiente. Probabil vor fi imaginate noi criterii de performanţă măsurabile, legate de competitivitate. Este aproape imposibil de imaginat că România se va putea alinia într-o perioadă atît de scurtă unor cerinţe pe care nu le cunoaştem, dar pe care le putem imagina ca fiind foarte severe.
Aderarea la euro înseamnă un efort comun al întregii populaţii, cu nimic deosebit de cel pe care societatea l-a făcut pentru intrarea României în NATO şi Uniunea Europeană. La acest efort naţional ar trebui să se înhame deopotrivă puterea şi opoziţia, sectorul financiar şi de afaceri, opinia publică. Or, în rîndul sectorului financiar domneşte mai degrabă scepticismul în acest moment. Mai multe voci din lumea bancară – printre care cele mai sonore sînt cele ale lui Mişu Negriţoiu (ING România) şi Mihai Tănăsescu (reprezentantul României la FMI) – şi-au exprimat rezervele cu privire la termenul 2015. Asociaţia Oamenilor de afaceri din România propune, din contră, ca Bucureştiul să devină „liderul zonei non-euro“, idee care, oricum am înţelege-o, se bate cap în cap cu cea a adoptării în ritm accelerat a monedei unice.
Cert este că, după aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, României îi lipseşte un obiectiv major, capabil să unească energiile naţiunii. Şi poate că fixarea unei ţinte atît de ambiţioase – precum adoptarea euro în 2015 – să constituie un stimul pentru guvernanţi de a continua reformele şi de a păstra echilibrele macroeconomice. Mai bine aşa decît să ne lăsăm pe tînjală – ar spune unii.
Dar adoptarea monedei unice nu este nici pe departe atît de seducătoare pentru opinia publică pe cît s-au dovedit a fi intrarea în NATO şi Uniunea Europeană – simboluri puternice ale emancipării naţionale, ale schimbării geografiei politice a regiunii şi ieşirii dintr-o istorie nefastă. Guvernanţii nu trebuie să se aştepte la premii din partea populaţiei, după ce se vor fi încununat, eventual, cu laurii victoriei. Iar populaţia s-ar putea foarte bine ca nici să nu mai aibă chef de sacrificii în plus. Şi pentru ce? Pentru atingerea unui obiectiv pe care nu-l pricepe?
Enunţarea la Berlin a obiectivului Euro 2015 poate însemna că preşedintele s-a lăsat prea tare furat de miza jocului său de seducţie. Şi nu este exclus ca, pînă la urmă, să simţim efectul invers – şi să devenim mai puţin credibili. Săptămîna trecută, Berlinul a răspuns cu simpatie eforturilor României. Să nu ajungem în situaţia de a fi priviţi ca nişte teribilişti ce scot panglici pe nas.
Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.
