De la "Dilemele comunicării UE" la "Dilemele UE"

Acum doi ani publicam împreună cu vreo 50 de români, toţi trăitori ai fenomenului de capitală comunitară, o culegere de articole grupate sub o temă shakespeariană, „Dilemele comunicării Uniunii Europene“, o pendulare între psiho-sociologia comunicării „legii de Bruxelles“ către cetăţeni şi disecare a dinamicii unei comunităţi de 100.000 de actori, aflaţi într-o mişcare browniană permanentă.

Am recitit recent această „poză a Uniunii Europene a anului 2009“, exerciţiul colectiv care încerca emiterea unor semnale despre ce e bun şi ce e rău în construcţia comunitară, o percepţie a cetăţeanului simplu, foarte importantă în orice construcţie politică suprastatală. 

Tabloul zugrăvit defineşte o realitate criptată, sugerîndu-mi să prezint cîteva frînturi din textele cărţii, pentru a reliefa dileme contemporane care ne influenţează viaţa mai mult decît credem.

Euforia provocată de reuşita integrării s-a mai disipat. România a intrat în UE privită cu scepticism şi cu eticheta „sînteţi în perioada de probă“, ceea ar fi trebuit să creeze o presiune constructivă care să ambiţioneze şi să accelereze procesele începute, ce au format o imagine promiţătoare. Integrarea însă nu e un eveniment punctual, ci un proces care e abia la început. Dincolo de frămîntările interne de natură economică, socială sau politică, mai avem acum o altă dimensiune de asimilat – cea europeană. Iar la cinci ani de la aderare, ne întrebăm încă dacă „enzimele europene“ nu ne dau prea multe dureri de stomac.

Atraşi de Bruxelles ca fluturii de noapte de lumină, politicieni, lobby-şti, studenţi şi stagiari transformă Bruxelles-ul într-un fel de Mecca a politicii şi a afacerilor europene. În „cartierul european“, care împrejmuieşte instituţiile UE, probabil că sînt mai des întîlnite cuvintele „comisie“ şi „consiliu“ decît „pîine“ sau „apă“. Aici este absolut normal să auzi la o bere conversaţii axate integral pe subiecte europene şi să vezi oameni obişnuiţi comentînd politica UE. Aproape tot ce se discută are un pronunţat caracter „european“. Uniunea Europeană a reuşit cu siguranţă să atragă anumiţi oameni şi să-i convingă de faptul că merită să investească timp şi energie pentru a înţelege complicatele mecanisme ce stau la baza funcţionării ei. UE are „fanii“ săi. Dar cît de prezentă în conştiinţa oamenilor obişnuiţi este Uniunea Europeană, dacă ne deplasăm în afara cartierului european?

Conform specialiştilor, o sferă publică paneuropeană presupune: existenţa unei limbi comune în care cetăţenii UE pot să comunice unul cu celălalt, existenţa mass-media cu influenţe la nivelul întregii UE şi existenţa unei culturi media şi jurnalistice comune în toate statele UE. Limba engleză pătrunde masiv pe piaţă, chiar dacă nu se recunoaşte încă deschis acest fapt. Devine clar limbă de comunicare în UE, penetrînd şi ultimul bastion de rezistenţă, cel al francezilor. Asta nu înseamnă că limbile ţărilor membre, sau chiar unele limbi regionale vor fi „torpilate“. Ele vor exista, şi nu cred că o polemică legată de cultura europeană este necesară în acest paragraf.

Dacă vorbim de dilemele comunicării în cadrul UE, atunci comunicarea interinstituţională poate fi considerată cu succes o dilemă. Nu atît din cauza caracterului său ascuns, cît mai ales a complexităţii sale. 

Europa actuală este caracterizată de anormalităţi în percepţia şi exprimarea realităţii internaţionale, datorîndu-se „moştenirii ereditare“ a proiectului european închegat după Al Doilea Război Mondial şi atitudinii narcisiste întreţinute de construirea Uniunii Europene după sfîrşitul Războiului Rece, pe de o parte, şi a dificultăţii de a comunica eficient cu lumea exterioară, pe de altă parte.

Chiar şi pentru cei neiniţiaţi în tainele comitologiei comunitare, e clar că UE este la răscruce. Cancelariile ţărilor membre se întîlnesc formal şi informal mai mult decît plenul Parlamentului European.

Cred că Uniunea Europeană se va schimba mult în următorii ani, pînă în 2014 – data următoarelor alegeri europene. Estimez o „ruptură“ strategică încă de anul viitor, iar semnalul va veni din partea partidelor politice europene. Vor exista „mişcări doctrinare“, trecînd peste fantomaticele „umbrele europene“ existente în zilele noastre. Se vor coagula strategii de alegeri cu adevărat europene, în care partidele politice îşi vor alege liderii la înaltele funcţii, la nivel comunitar. Iar aceştia se vor lupta apoi deschis pentru titluri precum cea de preşedinte al Comisiei Europene sau preşedinte UE, renunţînd la jocurile de culise şi numirile de palat, în care democraţia participativă e uitată.

Dan Luca este doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului „România-UE“ Bruxelles. Îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles de 15 ani. A scris trei cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării.