După Berlusconi

Acum cîţiva ani, cînd Silvio Berlusconi devenea a doua oară prim-ministru al Italiei, The Economist îi dedica un dosar intitulat Why Berlusconi is unfit to lead Italy. S-a lăsat cu un proces intentat de Berlusconi. Acum, cînd „era Berlusconi“ s-a încheiat, gazeta britanică foloseşte drept titlu pe prima pagină formula cu care se încheie filmele cu Bugs Bunny: That’s all, Folks! Dar s-ar putea să nu fie totul...

Italia a mai trecut prin asemenea episoade: băgată la apă de politicieni, a fost salvată (sau măcar repusă pe linia de plutire) de tehnocraţi. Însuşi Berlusconi a cîştigat prima dată alegerile (în 1994) după un astfel de moment: clasa politică se prăbuşise în urma scandalurilor de corupţie şi fusese numit un guvern de tehnocraţi, condus de Carlo Azeglio Ciampi, foarte respectatul guvernator al Băncii Italiei. Il Cavaliere fondase atunci partidul Forza Italia cu care, în doar şase luni de marketing politic intens (ajutat de trustul său media), a devenit premier. Celor care îi reproşau lipsa de experienţă politică le răspundea că „va conduce Italia ca pe propria afacere“: va fi, cu alte cuvinte, un manager de succes. În acele momente de dezamăgire faţă de politică (scandalul mani pulite pusese pe butuci partide întregi, cu arestări spectaculoase şi anchetarea unor foşti premieri şi miniştri), mesajul lui „pur“ managerial a convins multă lume. Or, acum se vede că exact pe acest plan a eşuat: „afacerea Italia“ e falimentară, datoria ţării a crescut enorm şi, dacă ar fi să-l credem pe Nouriel Roubini, singura şansă pentru Italia ar fi ieşirea din zona euro. N-ar fi corect, totuşi, să i se impute lui Berlusconi toată datoria. Ea e mai veche – rezultatul unor politici proaste săvîrşite încă din anii ’80: statul italian a căpătat de mult obiceiul de a se împrumuta de la cetăţeni. Iar din 1994 încoace, ţara a fost condusă şi de guverne de centru-stînga, care nu au reuşit să facă mai nimic: Romano Prodi, fostul preşedinte al Comisiei Europene, revenit cu mare pompă în Italia, a condus o coaliţie de guvernare formată din vreo 10 partide şi partiduleţe, care a eşuat în dispute interne fără sens, deschizîndu-i larg drumul lui Berlusconi spre cîştigarea triumfală a alegerilor.

Numai că, în ultimii ani, Berlusconi s-a cam jucat de-a guvernarea. Colecţiona obiecte care aveau legătură cu Napoleon şi dădea petreceri trăznitoare, cu fete vesele şi muzici, fără să-i pese că toată presa lumii duduia de ştiri deşucheate despre viaţa sa. Făcea în continuare pe il Communicatore şi încerca să pareze şugubăţ tot ce se scria împotriva sa. De altfel, punctul cel mai important pe care l-a marcat în istoria recentă a politicii europene a fost tocmai utilizarea televiziunii şi presei în marketingul politic. A început-o încă din 1994, cînd performanţa de a cîştiga alegerile după doar cîteva luni de la înfiinţarea partidului s-a datorat în primul rînd campaniei de comunicare: el a „vîndut“ atunci un produs numit Partidul Forza Italia, iar alegătorii l-au „cumpărat“. A creat, în timp, o categorie de fani ireductibili, asemenea vedetelor, care îi cîntau entuziaşti un imn cu versuri de factură telenovelistică, mulţumindu-i că există. Pe de altă parte însă, în „era Berlusconi“ presa italiană a coborît, în raportul Freedom House despre libertatea presei, de la „liberă“ la „parţial liberă“. Opoziţia a strigat în gura mare că Il Cavaliere e un dictator, l-a asemănat cu Mussolini şi i-a aruncat în obraz cuvîntul „fascist“. La obiecţia că – totuşi – Italia rămîne o democraţie, cu Parlament şi instituţii care funcţionează normal (inclusiv o Justiţie care i-a făcut numeroase probleme premierului), opozanţii vorbeau de un nou tip de regim: o „dictatură mediatică“. Gestul de a demisiona – provocat mai degrabă de cerinţele liderilor europeni şi ale pieţelor financiare decît de opoziţia internă – arată că, totuşi, dictatura (fie ea şi „mediatică“) nu a funcţionat. Acum, Italia trebuie din nou adusă pe linia de plutire de către un tehnocrat cu mare prestigiu şi respectat de toată lumea – fostul comisar european Mario Monti, economist de anvergură şi personaj cu o viaţă liniştită şi „conservatoare“: duminica trecută, pe cînd preşedintele Italiei se consulta cu partidele politice în vederea numirii sale ca premier, el s-a dus calm la biserică pentru a participa la slujbă. Berlusconi rămîne însă şeful principalului partid, iar măsurile „tehnice“ pe care le va lua guvernul lui Mario Monti vor trebui aprobate de Parlament. Il Cavaliere n-a ieşit cu totul din scenă. Iar rolul său rămîne de analizat şi discutat: pînă una-alta, observăm că felul său de a exploata la maximum televiziunile şi marketingul politic a fost copiat şi de alţi lideri europeni.

În rest, totul depinde de italieni: chiar dacă datoria ţării e enormă, resursele de inteligenţă practică şi capacitatea lor de a face sacrificii nu trebuie subestimate. Economia italiană e – totuşi – competitivă, în toate statisticile, de ani întregi, italienii sînt pe primul loc la capitolul „bani puşi deoparte“, iar dacă tehnocraţii lui Mario Monti vor identifica soluţii corecte, probabil că situaţia se va redresa. Totul e ca partidele politice să joace corect. Dar asta e o veche şi complicată problemă...