Cum să fii vesel de Ziua Naţională

Simplu. În primul rînd, te uiţi la televizor. Vezi defilarea şi eşti foarte atent la oamenii politici, indiferent de partidul din care fac parte. O dată pe an, la început de decembrie, deseori într-un frig crunt, aceşti oameni trebuie să treacă prin oroarea de a se afla unii lîngă alţii, într-un perimetru strîmt, bine delimitat, rezervat oficialităţilor de rang înalt. Unul dintre momentele de mare atracţie va fi cel în care nerăbdarea noastră de un an va fi, în sfîrşit, curmată, atunci cînd vom vedea cu ce pălărie sau cu ce căciulă va apărea, cît se poate de voios, domnul Ion Iliescu. După ce acest element obligatoriu va fi fost bifat, atenţia se poate îndrepta spre sistemul de evitări, driblinguri şi eschive pe milimetru pătrat. De fapt, e vorba despre un adevărat ansamblu de strategii, care mai elegante, care mai dintr-o bucată, de a scăpa cumva de momentul penibil în care sărbătoarea naţională, moment unic de concordie în istoria fiecărui an, impune saluturi politicoase şi strîngeri de mînă. Veţi vedea piruete bruşte, mlădieri surprinzătoare, arcuiri şi înşurubări, coregrafii spectaculoase, toate puse în slujba evitării momentului în care unii ar trebui să dea mîna cu alţii. Unii, încruntaţi şi sobri peste măsură, băţoşi şi vrînd să arate o atitudine de neclintit, îi vor întîmpina cu răceală maximă pe alţii, zglobii, cu zîmbete largi, jucînd relaxarea şi superioritatea de a fi trecut de mult peste chestiile astea mici, copilăreşti.

Protocolul va fi, din nou, subiect de interminabile discuţii, ca şi cînd regulile simple ale împrejurărilor de acest fel ar fi subiect de plebiscit sau de cenaclu naţional dedicat interpretărilor de texte. Probabil că nu va fi invitată nici o vedetă de muzică uşoară să cînte imnul naţional. Creativi cum sîntem, mereu puşi pe improvizaţii şi pe aduceri din condei, am putea fi puşi din nou în situaţia de a asculta o interpretare personală, originală, a versurilor din imn, aşa cum a făcut-o, într-o seară memorabilă, domnul Marcel Pavel, la deschiderea marelui nostru stadion naţional. Prin urmare, dacă se va difuza o înregistrare cu cor, e posibil ca numele propriu Traian să figureze totuşi, de data asta, în cîntecul nostru de deşteptare. Dacă va fi doar fanfara militară, toate aceste mici griji vor fi spulberate, lăsînd loc doar sutelor de buze care vor căuta din nou, încurcate, să potrivească versurile pe muzica fanfarei, bîjbîind după ordinea exactă a strofelor din masivul nostru imn.  

Un alt motiv de mare veselie poate fi aducerea aminte a antrenamentului pentru Ziua Naţională, pe care l-am făcut de-a lungul întregului an. Pregătirea momentului festiv al naţiunii s-a făcut în toate oraşele, comunele şi satele noastre, zi de zi, lună de lună, în funcţie de momentul în care a picat ziua localităţii în care locuieşte fiecare dintre noi. Criza asta cumplită nu ne-a speriat deloc. Deşi a fost un an greu, am ieşit cu piepturile dezgolite în faţa recesiunii şi am făcut, pe suprafaţa întregii patrii, sute şi mii de zile ale oraşelor şi comunelor. N-a contat că lumea a pierdut locuri de muncă, nu s-a pus mare preţ pe sărăcie şi pe faptul că numeroase programe sociale abia mai respiră. Cînd a fost vorba de zilele oraşelor, s-au găsit bani pentru îndrăgitele noastre sărbători, unde-i ascultăm pe soliştii noştri de suflet şi bem beri sub ploaia multicoloră a focurilor de artificii care celebrează sărăcia noastră luxuriantă. Foamea de chermeză întrece cu mult nevoia de încălzire şi apă curentă la şcoala la care ne trimitem copiii, sau idealul unui spital curat, în care cîinii nu bîntuie culoarele şi aleile, bolnavii nu dorm cîte doi în acelaşi pat sau cîte douăzeci în acelaşi salon. Aceeaşi foame de chermeză ţine loc şi de nevoia sau de datoria de a cere socoteală pentru minunatele spaţii de joacă, dotate cu balansoare, leagăne, tobogane, construite în sate în care nu există nici un copil. Lucru perfect valabil şi în cazul superbelor terenuri de sport construite în sate în care mai locuiesc doar cîţiva octogenari. 

Pînă la urmă, oricum am da-o la-ntors, cea mai mare veselie tot de la televizor vine. După defilarea de dimineaţă, după discursurile oficialităţilor, după depunerile de coroane. Pe la prînz, se dă dezlegare la ştiri pozitive despre români care au reuşit şi ne duc faima în lume. Un an întreg, embargoul nemilos al spiritului nostru autocritic scoate la iveală numai violuri, topoare în freze, arestări şi eliberări, ridicări de poale-n cap, ţopenii strepezitoare, şi romi care distrug strălucita noastră reputaţie istorică. Ei bine, de 1 Decembrie e dezlegare la patriotism şi la aprecierea valorilor acestei naţii. Curge mierea cuvintelor în albii spălate cu lapte, superlativele dansează în aurore boreale, dragostea noastră faţă de compatrioţi aruncă lava pasiunii la altitudini ameţitoare. O iubire delirantă rupe zăgazurile plămînilor şi inundă gurile uscate de cuvinte aspre. Românii devin cei mai buni şi cei mai inventivi, cei mai solidari şi cei mai toleranţi, cei mai harnici şi cei mai oneşti. Nea Cutare dintr-un cătun fără curent electric e un geniu european, o tanti dintr-o comună fără canalizare ştie mai multe poveşti decît Şeherezada, un preot creşte şi educă o liotă de copii pe care i-a adunat de pe te miri unde, iar vecinul rom, alintat cu drag, de-a lungul anului, cu numele de Ţigănuşu’, e un cîntăreţ extrem de talentat. Toate astea pînă seara, cînd încep filmele şi ediţiile speciale ale emisiunilor de divertisment. Iar de pe 2 decembrie totul revine la normal. Nea Ăla e un moş dus cu capu’, aia cu poveştile devine plictisitoare, popa ăla cu copiii e neinteresant, iar ţiganu’ ăla cu tupeu e doar un manelist. Mai bine să revedem cîteva imagini de la nunta anului. „Domnule Borcea, ce simţiţi în acest moment şi cît a costat rochia Miresei?“

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.