Prietenul meu de demult

L-am revăzut ieri-dimineaţă după zece ani sau, poate, mai mulţi. Ultima oară, îmi amintesc bine, ne regăsiserăm într-o mansardă înghesuită şi primăvăratică, cu ferestre care dădeau spre cer, a căror deschidere era obstrucţionată de un arbore luxuriant care încerca să intre în odaie, cu pereţi pe care un creion indecent scrisese versuri avangardiste, cu duşumea care mirosea a cafea, acoperită de un covor cu forme geometrice bizare şi culori de mult estompate. În mansarda asta locuia o prietenă la care venisem în vizită, pe cînd noaptea de mai era încă tînără. Atunci, i-am făcut şi ei cunoştinţă cu el. L-am ascultat la nesfîrşit… Zorii ne-au surprins executînd libaţii, fumînd, mîngîind prietena, trăncănind amestecat metafizică, bîrfe şi vulgarităţi, sperînd vag, bucurîndu-ne că aveam atîtea motive să rîdem împreună. Îmi amintesc bine că, după ce l-am prezentat prietenei mele, ea s-a întins pe covor – cît era de înaltă devenise acum prelungă –, a închis ochii, l-a ascultat pînă la sfîrşit pentru prima oară şi, cînd a terminat şi a tăcut, ea a şoptit, fără să deschidă ochii: „Aşa e…“ Eu nu am adăugat nimic, deşi, la un moment dat, am simţit nevoia să spun ceva – cum ar fi un vers din Dimov sau o impresie din copilărie –, dar am tăcut şi eu, lăsînd să se prelungească cît de mult ultimul lui sunet. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, nu l-am mai întîlnit. Sau, poate, în cîte o împrejurare grăbită, vom mai fi dat unul de celălalt. Mi-or mai fi trecut pe la ureche ecouri ale trecerii lui prin diverse locuri, dar au fost reîntîlniri fără urme, din moment ce nu mi le mai amintesc. Acum, cînd îl revăd, gîndul că e posibil să-l mai fi reîntîlnit în acest răstimp, dar nu-mi mai amintesc, mă enervează. Îmi dau seama că nu am avut disponibilitatea interioară să sesizez că e prin preajmă – asta mă umple de mîhnire şi mă face să fiu încă o dată supărat pentru că îmi umplu viaţa cu fel de fel de prostii şi nu mai pot gusta aşa cum trebuie întîlnirile cu el sau cu alţii ca el.

După cum spuneam, l-am regăsit acum, într-o dimineaţă, în timp ce-mi făceam bagajul pentru o călătorie. De fapt, l-am văzut la televizor pe unul dintre acele canale de la capătul îndepărat al grilei, la care nu se uită mai nimeni. Semăna izbitor cu sir Simon Rattle, faimosul dirijor al marii Berliner Philarmoniker. Longilin, cu faţa smeadă şi expresivă ca a unui clown trist, cu părul de argint fin, învolburat, cu mîini magice în stare să producă muzică prin simpla lor plutire în aer – aşa mi-a apărut acum, după atîta timp. M-a copleşit din nou, cu tonul său deopotrivă exact şi melancolic. La fel cum mă copleşise cînd îl ascultam tihnit acum mulţi ani, în cealaltă viaţă a mea.

Nu mai ţin bine minte cînd am făcut cunoştinţă cu el. Oricum, cînd a avut loc episodul pe care l-am evocat mai sus îl cunoşteam bine, ştiam cît e de fermecător şi am fost bucuros că prietena cu mansardă nu-l cunoştea. Ieri-dimineaţă, după ce l-am revăzut, am dat fuga la jurnale din alt secol, am răsfoit carnete îngălbenite, am scotocit memoria computerului vechi, pentru a găsi o mărturie a primei noastre întîlniri. Nu am reuşit să găsesc decît această însemnare, pe care e posibil să o mai fi împărtăşit cu alte prilejuri:

„12 septembrie 199... Adagio pentru coarde, opus 11, de Samuel Barber. Îmi exersez stilul imaginînd moartea unui balerin bolnav de SIDA ca pe un dans pe această muzică. Vreau să descriu într-o proză o agonie coregrafică şi adagio-ul acesta trebuie să fie muzica inspiratoare. Oricît încerc, nu pot produce mare lucru. Ceea ce rămîne pe hîrtie în cuvinte nu este nici măcar comparabil cu emoţia copleşitoare, cu senzaţia de levitaţie dureroasă pe care o am cînd ascult acest adagio. Tai cu cerneală neagră tot ce scriu. Mă opresc după cîteva încercări, convins că nu am talentul să pot pune în cuvinte experienţa mişcărilor melancolice şi deznădăjduite ale ansamblului de coarde. Cînd a scris, în 1936, acest adagio, Barber era sub impresia unor pasaje din Virgiliu, în care se descrie cum un fir de apă devine rîu năvalnic. Şi totuşi, muzica aceasta nu este deloc din spaţiul emoţional al pitorescului. Emoţia ascultătorilor este, de bună seamă, de altă natură, din moment ce adagio pentru coarde a servit ca muzică mortuară la catafalcul a doi preşedinţi americani: Roosevelt şi Kennedy.

Un critic muzical scrie despre muzica aceasta că «este ca un arc lung care începe încetişor, apoi se construieşte tot mai solid pînă ajunge la punctul maxim, care e copleşitor, şi apoi coboară calm spre un sfîrşit tăcut». Altul zice aşa: «această muzică dovedeşte pe deplin două lucruri – că marile idei sînt esenţialmente simple şi că nu orice este popular este de proastă calitate». În altă parte, găsesc: «Muzica lui Barber are elemente neo-romantice, dar este foarte modernă în acelaşi timp». Şi: «Muzica lui Barber este măiastru construită pe structurile şi sensibilităţile romantice şi este, deopotrivă, lirică, complexă ritmic şi bogată armonic». Uite, vezi, de-aia au dreptate mulţi melomani să evite cronicile. Ce au toate formulele astea de-a face cu emoţia mea? Nimic. Prefer această notă din jurnalul unei studente îndrăgostite de muzica lui Barber: «Am cîntat Adagio pentru coarde unui vechi prieten care m-a ascultat nemişcat. După ce am terminat a zis atît: «Uau!». La fel cred şi eu». Mă afund în fotoliu, închid ochii şi mă întreb cum o fi sunat acest adagio cînd a fost cîntat pentru prima dată, la New York, sub bagheta lui Toscanini. De data asta nu mă poate ajuta nimeni. Imposibil de ajutat fiind, mă simt bine.“ Acel „Uau!“ urmat de „La fel cred şi eu“ din jurnalul studentei, acel „Aşa e…“ al prietenei mele de odinioară, dar şi incapacitatea mea de a scrie ceva inspirat de el, deşi eram cu totul vrăjit de el, constituie, în analele sentimentelor mele, temeiul prieteniei pe care am să i-o port mereu. Lui, acestui adagio cu putere de înfăptuire. Aştept reîntîlnirea cu el, oricînd şi oriunde va fi să fie.