Cîteva cărţi de vacanţă

● Neagu Djuvara, „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă“ (Humanitas, 2011). Am o rudă la ţară care se trezeşte dimineaţa în weekend să prindă o pastilă de istorie pe care Neagu Djuvara o are la Radio. Un asemenea devotament este binemeritat: omul ştie pur şi simplu să povestească. Acum aflăm şi că ştie să dezbată. Cărticica scoasă recent de Humanitas este o continuare a cărţii sale precedente – Thocomerius-Negru Vodă, un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (carte reeditată şi ea acum). Nu am recenzat-o la vremea ei pentru că nu am vrut să mă bag într-un domeniu la care nu mă pricep, deşi am găsit argumentaţia lui Neagu Djuvara convingătoare. Cartea a făcut oarecare valuri, iar acum autorul răspunde criticilor, în acest volum separat. Teza principală a cărţii despre Negru Vodă spune că dinastia întemeietoare a Basarabilor era de origine cumană şi probabil catolică, domnii trecînd ulterior la ortodoxie, în urma unui conflict cu regele maghiar. Pe lîngă argumentele ce ţin de numele cumane, de cronici şi, mai puţin, de descoperiri arheologice, Djuvara plasa povestea într-un context comparativ: toate statele întemeiate în epocă în Europa au fost create de dinastii ale migratorilor, chiar dacă aceştia s-au pierdut apoi în masa de băştinaşi. Francii (germanici), ruşii (scandinavi), bulgarii (neam turcic), longobarzii în Italia, vizigoţii în Spania – au creat regate în epocă şi apoi s-au integrat în masa de populaţii romanice sau slave. Mi se pare un argument beton. Pe care nici unul dintre criticii lui Neagu Djuvara nu îl combate. Toţi se leagă de amănunte, unii fac obsesii mărunte. Noi, românii, trebuie să fim puri daci şi romani, preferăm să fim un miracol al istoriei. Cei mai enervanţi sînt criticii cu aere de superioritate – Djuvara nu e un istoric adevărat, s-a apucat să scrie tîrziu, de ce vine ăsta să ne dea lecţii?! Evident, sînt pe lîngă subiect, iar Djuvara îi desfiinţează cu nerv (e plăcut şi la nervi). Pesemne că un doctorat la Sorbona în filozofia istoriei te descalifică să scrii istorie, doar dacă ai fost molie de bibliotecă cîteva decenii  în timpul naţionalismului ceauşist poţi face asta. De pildă, academicianul Răzvan Theodorescu, care ba spune că teza lui Djuvara era deja cunoscută, ba că nu e adevărată. De altfel, nu e singurul care spune că Djuvara nu a descoperit mare brînză, se ştia deja că Ţara Românească a fost întemeiată de cumani. Cum se face că eu nu am învăţat asta la şcoală? Oricum, după reacţia acestor istorici oficioşi, nu cred că se va schimba prea curînd manualul de istorie. 

● Vlad Mixich, Fanaticii. Portretele a zece oameni cu vocaţie (Humanitas, 2011). Vlad Mixich este un ziarist care scrie la HotNews, dar desfide cu graţie mersul istoriei media. Pe Internet trebuie să scrii mult, scurt şi fără mare efort. El scrie mult, lung şi cu mult efort. Aceste zece portrete sînt apărute pe HotNews sau în reviste (Esquire, Decît o revistă). Fanaticii lui Mixich sînt oameni care cred cu tărie în ceea ce fac. Nu sînt sigur că e cel mai potrivit cuvînt acum, într-o epocă în care fanatismul te duce cu gîndul la ce-i mai rău, dar Mixich îşi explică opţiunea într-o introducere specială. Îşi propune să salveze cuvîntul. „Fanaticii“ lui sînt Marcel Iureş, romancierul elveţian Cătălin Dorian Florescu, Toader Paleologu, Mihai Ghyca, Mircea Dinescu, handbalista Cristina Neagu, mimul-filozof-propovăduitor-uşor-psihopat-şi-din-ce-în-ce-mai-puţin-simpatic Dan Puric, Raed Arafat şi Monica Macovei. Mai apare şi un portret colectiv al Institutului „Cantacuzino“. Cu fiecare dintre aceştia (inclusiv cu Institutul), Mixich a petrecut ceva timp, s-a documentat, a pus întrebări. Şi e o plăcere să citeşti. Cu Paleologu merge în campania electorală, cu Florescu se plimbă pe la lansări de cărţi. Portretul cu Dinescu e mai puţin cu Dinescu decît cu ce a făcut poetul la Cetate, în acel port la Dunăre despre care am făcut şi noi la Dilema veche un număr acum cîţiva ani. În ce-l priveşte pe Puric, Mixich încearcă să înţeleagă de ce are succes. N-aş putea spune că reuşeşte sau că-l face pe cititor să înţeleagă. Adună opinii despre Puric, vorbeşte cu Puric – omul doar perorează, e mai degrabă portretul unei dezamăgiri reciproce, am impresia că ziaristul e prea rece pentru actorul obişnuit ca presarii să-i pună întrebări de găină prosternată: „Ia zi, maestre, cum e cu destinul poporului român?“. O surpriză pentru public trebuie să fie Monica Macovei din această carte. Mi se întîmplă să o cunosc şi să ştiu ce om cald şi normal ascunde alura de luptătoare cu fixaţii. Mixich o surprinde bine şi a reuşit să o facă să vorbească şi să fie aşa cum publicul nu cred să o mai fi văzut.

● George Orwell, Cărţi sau ţigări (Polirom, 2011). Cărţulie de articole şi eseuri scrise de Orwell în ultima parte a vieţii. Articolul care dă titlul cărţii este cel mai slab dintre toate şi a fost o eroare ca editorul să aleagă acel titlu. În rest, amintirile sale de cînd era librar sau portretul acid făcut cronicarilor de cărţi (jur că nu mi se potriveşte) fac toţi banii. Eseul „Lichidarea literaturii“ este o critică amărîtă a modului în care stînga a renunţat să apere libertatea de exprimare în URSS şi a oricui critică stînga, în general. În ideea că duşmanii sînt capitaliştii şi nu trebuie să mişcăm în front. Foarte tare şi ironia modului în care amicii URSS apărau toate porcăriile făcute de Stalin, iar după pactul cu Hitler au trebuit să-şi schimbe brusc toate direcţiile de gîndire. Sau procesele staliniste, pînă la această fază aiuritoare: „Printre comuniştii inteligenţi circulă în secret o legendă care spune că, deşi acum guvernul rus este obligat să facă propagandă mincinoasă, să însceneze procese şi aşa mai departe, el înregistrează în secret faptele autentice şi le va publica la un moment dat, în viitor“ (p. 45). Pe asta nu o ştiam. Terifiante experienţele autorului dintr-un spital pentru săraci din Franţa („Cum mor săracii“) sau dintr-o şcoală din Anglia începutului de secol („Anii bucuriei“).

● Tony Judt, Cabana memoriei (Polirom, 2011). Trecînd de la Orwell la Judt realizezi cît de mult s-a schimbat Anglia într-o jumătate de secol. Orwell deplînge brutalitatea şi umilinţa (deşi e convins că nu-i poţi îndopa pe băieţi cu greaca veche, în lipsa pedepselor corporale), Judt deja deplînge răsfăţul educaţiei de stil nou – nu se mai face carte ca pe vremuri. Ca pe vremurile lui Orwell. Judt a murit în 2010 de o boală care mai întîi l-a paralizat complet. Îşi descrie experienţa asta în primul capitol, la modul rece, clinic. Parcă asişti la o poveste despre altcineva, spusă de Judt. Restul cărţii sînt mici fragmente de memorii, dictate de autor din starea în care se afla. Nu e o carte a disperării, dimpotrivă. O carte de rememorare, care te face să gîndeşti optimist: băi, ăsta e o legumă vorbitoare şi uite ce vioi gîndeşte, lasă deprimările şi ieşi din casă! Îl însoţeşti pe Judt prin copilăria sa londoneză, prin tinereţea şaizecistă, prin vîrsta crizei de mijloc (în loc să-şi cumpere maşină scumpă, s-a apucat să înveţe limba cehă şi să-i ajute pe disidenţi, prilej cu care a interacţionat şi cu România). În încheiere, îl laşi pe Judt să viseze un final la cabana elveţiană unde mergea în copilărie. Un adio potrivit!