Singurătatea alegătorului rumân

Am parcurs cu delicii ultima carte a prietenului Cristian Preda.* Este o excelentă istorie electorală a României, un fel de descriere a destinului naţional din alegeri în alegeri. Admit şi eu că alegerile sînt momente importante în istoria politică a oricărei naţiuni, poate nu atît de importante pe cît pare a crede autorul şi, în orice caz, nu toate alegerile au egală importanţă. Să fim serioşi, ce importanţă pot avea alegerile din anii ’70 sau ’80? Dar, altfel, de dragul lui, pot merge pe teza subîntinsă de demersul dlui profesor Preda, cum că momentele electorale sînt cele mai importante momente din istoria politică a unei naţiuni, pentru că atunci şi doar atunci întreaga suflare e chemată să se exprime – şi ceea ce exprimă ea este definitiv. De principiu. Cartea e scrisă alert, plină de date şi documente şi, mai important pentru unul ca mine, musteşte de anecdotică. Alegerile, în general, pot fi bine înţelese doar dacă, pe lîngă toate datele statistice care le alcătuiesc realitatea şi pe lîngă implicaţiile politice ale rezultatului lor, colectăm cît mai multe situaţii anecdotice. Povestea cîte unuia faţă cu scrutinul este, uneori, mai elocventă pentru natura acelor alegeri decît tomuri de analize docte sau jurnalistice. În fond, alegerile sînt o experienţă a cetăţeniei – una fundamentală – care, la rîndul ei, este doar una dintre identităţile oricui. De aceea, fundamental, alegerile îmi par experienţe umane. Doar la alegeri sau în tumultul revoluţiilor omul este atît de aproape de inima „monstrului mai rece decît orice monstru rece“ care este statul. Cum revoluţiile nu sînt date, uneori, într-o viaţă de om, sau, atunci cînd ne sînt date, unii mai fricoşi le evită, alegerile rămîn experienţa umană fundamentală în raport cu statul. 

Cristian Preda lucrează, din fericire, cu un material bogat. De la 1831 încoace, am avut mai bine de 100 de alegeri în România. Avem şi multe mărturii ale acestora (procese-verbale, articole din presa vremii, însemnările oamenilor politici etc.), dar şi o vastă literatură cu evidente virtuţi mărturisitoare. Vor găsi mulţi istorici sau politologi argumente pentru valoarea acestei cărţi. Mie, unul, cartea mi s-a validat definitiv cînd, în chiar a doua ei pagină, am găsit reprodusă scena dintre Zoe, Tipătescu şi Cetăţeanul turmentat, din primul act al „Scrisorii pierdute“. Un autor care scrie despre istoria electorală a României şi nu începe cu faimoasa piesă a lui Caragiale, adevăratul soft după care se derulează procesul electoral românesc în veac, a ratat totul. După cum se vede, Cristian Preda este unul dintre acei autori care înţeleg totul.

În cartea lui Preda, printre detaliile anecdotice, unul mi se pare generos ca temei al unei simpatice, dar nu total gratuite, speculaţii de duminică. Aţi auzit vreodată de Vladimir Stoica din Ismail? Cred că nu. Nici eu, pînă să ajung la următorul fragment:

„O situaţie specială, descrisă prima oară de Kogălniceanu şi reluată apoi de istorici şi de sociologi, este cazul lui Vladimir Stoica. E un nume care îşi merită locul în istoria reprezentării din România, fiindcă era singurul cetăţean din Ismail ce figura în colegiul alegătorilor primari. Despre acest Stoica, Kogălniceanu spunea că el este şi alegător în ocoale şi delegat şi prezident şi secretariu, dumnealui formează colegiul întreg, prin urmare dumnealui este învestit cu drit de a trimite singur un deputat în Adunare. Acest singur alegător, în alegerile din 1859, a desemnat ca reprezentant al colegiului primar al ţinutului Ismail pe Nicolae Docan, iar în cele din 1860, pe Costin Vârnav. Modest însă, V. Stoica, în certificatul privitor la rezultatul ultimei alegeri, pe care îl elibera atît în calitate de preşedinte cît şi de secretar al colegiului electoral format din el însuşi, îl declară ales pe C. Vârnav cu majoritatea, iar nu cu unanimitatea unui singur vot. Cazul lui Vladimir Stoica e cu atît mai elocvent pentru epoca despre care vorbim, cu cît Adunarea a anulat alegerile din 1860 din Ismail, considerînd că un colegiu nu poate avea doar un votant. Ca urmare, colegiul respectiv nu a avut reprezentant din partea alegătorilor primari.“ (p. 84)

Pentru mine, frapantă în această istorie este singurătatea alegătorului român V. Stoica şi, apoi, rezultatul dezolant al efortului său electoral: anularea alegerilor pe motiv de singurătate. V. Stoica nu e doar singur în faţa urnelor, aşa cum e normal să fie orice elector, el e singur în tot colegiul. Votul său nu e doar decisiv, e mai mult decît atît – e absolut suveran. Mă întreb de ce nu s-o fi votat pe el însuşi. Poate că nu-l atrăgea deputăţia, dar o putea face oricînd şi zdrobea orice alt candidat. Această singurătate îmi evocă, complementar, o altă singurătate: cea a liderului politic, cea a celui ales, în cele din urmă. Am putut vedea cu ochii mei în nenumărate împrejurări cum, la vremea marilor decizii şi, uneori, la vremea marilor lupte, liderul politic e singur, indiferent de cît de mulţi consilieri şi aghiotanţi şi susţinători şi adulatori şi oportunişti şi băgători de seamă se strîng în jurul lui. E o singurătate ciudată (cel mai bine îmi pare că e descrisă în literatura sud-americană a anilor ’60-’80, pe la Asturias, Márquez sau Llosa), dar cu atît mai presantă. A fi lider înseamnă a te detaşa în fruntea plutonului. A te detaşa în fruntea plutonului înseamnă a te însingura. Acum, iată, văd că şi alegătorul, poporeanul, poate fi – este? – singur. Indiferent de confortul pe care îl simte stînd mereu umăr la umăr cu ai lui, cînd alege, e singur. Şi dacă, din pricina singurătăţii, alegerile se mai şi anulează, atunci, revenind la Patron, fandaxia-i gata.  

* Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în zilele noastre, Polirom, 2011.