Un viitor previzibil?

La început de an, o carte cu titlul Românii, un viitor previzibil? nu poate decît să-ţi provoace curiozitatea. După ce am citit-o, nu pot spune că vă pot ghici viitorul şi nici că am prevăzut ceva, dar sînt cîteva lucruri care ar fi rămas greu previzibile fără acest studiu şi la care nu strică se reflectăm puţin cu toţii. Căci ne privesc pe toţi.

Studiul face parte dintr-o categorie faţă de care eu personal am mari reţineri: Ce cred românii despre ei înşişi?. Păi, ce să creadă, că sînt deştepţi, frumoşi şi – era să uit – ospitalieri. Ştim asta, s-au mai făcut zeci de astfel de investigaţii facile şi rezultatele au fost cam aceleaşi. E adevărat însă că nu s-au mai făcut de ceva vreme, şi nu atît de sistematic. În plus, de data aceasta autorii au adăugat un mic schepsis, la fel de simplu, dar cu efecte neaşteptate: au întrebat pe fiecare dintre cei 1132 de respondenţi cum se vede pe sine însuşi, apoi cum îi vede pe ceilalţi români; adică percepţie de sine (PS) şi percepţia celuilalt (PC). Cu toate reţinerile mele metodologice de principiu, studiul ne rezervă cîteva surprize de proporţii şi are merite semnificative, chiar şi fără lecţiile manageriale pe care le trage din constatările sale şi care constituie adevărata sa miză.

Pe scurt, iată ce ne spune el despre imaginea de sine a românilor: fiecare român este civilizat (primul loc în PS), dar mai toţi românii sînt necivilizaţi (locul 76 în PC). Uşor paradoxal, nu vi se pare?...  

Să intrăm însă puţin în detalii.

În topul imaginii de sine a fiecărui român se află, în mod foarte interesant, „comportamentul civilizat“ – revendicat în şi mai mare măsură de tinerii între 20 şi 30 de ani. Sacrosancta ospitalitate românească retrogradează pe locul 9 în topul trăsăturilor definitorii, iar binecunoscuta hărnicie a neamului nostru nu mai este revendicată aproape de nimeni. Am devenit, între timp, o societate de indivizi civilizaţi. Statistic vorbind, fiecare dintre noi pare să se considere o persoană definită în primul rînd de „un comportament civilizat“. Nenorocirea noastră este însă că fiecare astfel de individ civilizat este înconjurat de toţi ceilalţi români care, ei, nu sînt deloc civilizaţi – această trăsătură fiind aproape pe ultimul loc în portretul schiţat de fiecare român celorlalţi români. Trăim, carevasăzică, într-un teribil mal de civilisation...

Acest lucru este interesant – spuneam – deoarece exprimă o sensibilitate brusc crescută faţă de un ideal de „civilizaţie“ pe care îl regăsim şi în referinţele noastre frecvente la „societăţile civilizate“, acolo unde totul arată altfel, unde totul este aşa cum ar trebui să fie. „Civilizaţia“ – şi nu ospitalitatea sau hărnicia – a devenit caracteristica cea mai dezirabilă pentru fiecare român, dar şi maxima frustrare a tuturor, căci trăiesc într-o ţară de oameni necivilizaţi: vecinii lor. Reperul nu mai este deci unul autohton, reprodus de pe lista specificului naţional, ci unul de imitaţie, un model aproape explicit alogen, o dorinţă de a intra şi noi în lumea „aceea“, a „ţărilor civilizate“.

Cum sînt însă văzuţi „ceilalţi români“ de către fiecare român în parte, care este deci „percepţia celuilalt“, la respondenţii noştri? Ei bine, portretul schiţat de fiecare român în parte românului generic este jalnic şi merită detaliat: 1) dorinţa de a fi şef (de a avea puterea); 2) tendinţa spre bîrfe, scenarii şi jocuri politice; 3) tendinţa de a se crede mai deştept; 4) înclinaţia spre distracţie; 5) dorinţa de a fi lăudat; 6) tendinţa de a căuta ţapi ispăşitori; 7) comoditatea, lenea; 8) tendinţa de a invidia; 9) mîndria, orgoliul; 10) superficialitatea („merge şi aşa“) etc. Mai vedeţi multe alte defecte capitale care pot fi atribuite românilor? Dacă ar fi să le aduni pe toate într-un personaj generic, ar rezulta un soi de Mitică parvenit, devenit baron local, al cărui portret este păstrat cu evlavie pe noptiera „celorlalţi“ români. 

Rămîn însă, în plan secund, cîteva trăsături asupra cărora domneşte un relativ consens, fiind şi autoatribuite de către fiecare individ în parte şi percepute ca existente la cei din jur. Pe primul loc al acestei (relative) coerenţe se află spiritul de familie. A rămas un lucru bun, pe care fiecare român şi-l autoatribuie (pe locul 3 în PS) şi îl atribuie şi marii majorităţi a celorlalţi români. Poate că acolo, în familie, cred indivizii că-şi mai pot apăra bruma lor de valori „civilizate“ de lipsa de civilizaţie invadatoare a restului societăţii...

Şi mai există un consens, statistic puternic, chiar dacă nu se află în primele rînduri ale trăsăturilor definitorii. El este alcătuit din următoarele caracteristici ale „românului“, cu care mai toţi par a fi de acord, fie că e vorba despre ei înşişi, fie că se referă la cei din jur. Românul este astfel imprevizibil, intuitiv şi emoţional, critic, cu perspective de viaţă pe termen scurt şi bun improvizator. Toate acestea se află undeva pe la mijlocul listei de trăsături definitorii. Aurea mediocritas...

Dacă ar fi să extragem o morală a fabulei din toate acestea, s-ar zice că fiecare român în parte este mîndru că el – şi doar el – este un om civilizat, dar nici unul dintre aceştia nu mai este mîndru că este român. Fiecare se percepe pe sine ca o excepţie a unui popor care şi-a pierdut orice stimă de sine şi a rămas doar cu iubirea de propria familie. Nu ştiu ce poate ieşi pe viitor din această „disonanţă cognitivă“, dacă teoria despre profeţiile autoîmplinite este adevărată...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.