Cum se scrie despre ce n-ai trăit

Scriu acest text de dragul unui prieten: ambasadorul Coen Storck. Am citit de curînd un text din care trebuia să reiasă că a complotat la Bucureşti, alături de cîţiva „falşi“ disidenţi, pentru debarcarea lui Ceauşescu. Evident, omul era „în misiune“, trimis de Occidentul vrăjmaş să ne schimbe istoria (se înţelege că în bună înţelegere cu Moscova, de vreme ce KGB-ul avea acelaşi „obiectiv“). Modul de a gîndi al autorilor – pe care nu-i suspectez de rea-credinţă – e mai mult decît simplu. Ei pornesc la lucru cu o ipoteză (de fapt, cu o convingere) pe care au fericirea să şi-o confirme la centimă, indiferent ce ar descoperi. Cu alte cuvinte, sînt în situaţia exaltantă de a fi, din capul locului şi definitiv, în posesia adevărului. Oameni norocoşi. Beneficiari pe viaţă ai Duhului Sfînt. Au un singur dezavantaj, de care însă nu par să fie din cale-afară de stingheriţi: n-au trăit în perioada de care se ocupă şi sînt lipsiţi de informaţii elementare despre modul cum se desfăşurau lucrurile pe-atunci. Mi se va obiecta că nu trebuie neapărat să fi trăit pe vremea lui Vlad Ţepeş ca să te ocupi istoriceşte de el. Din punctul meu de vedere, obiecţia nu ţine. Mai întîi, pentru periodele vechi, nici un cercetător serios nu lansează teorii fără nici o urmă de document sprijinitor. Perioada contemporană îngăduie, în schimb, un joc al ipotezelor mult mai nărăvaş. Dacă eu cred că Dinescu e omul Moscovei, îmi e de ajuns să spun că a vizitat cîndva Moscova şi nu mă simt obligat la dovezi suplimentare. Ipoteza mea e beton. Dacă ambasadorul Olandei se vedea, clandestin, cu Brucan, nimic nu mă împiedică să afirm că ambasadorul cu pricina e unul din artizanii „loviturii de stat“ din 1989. Dar mai e ceva: a scrie „ştiinţific“ despre ce s-a întîmplat de curînd e, în acelaşi timp, mai uşor (ai mărturii directe ale unui mare număr de contemporani) şi mai delicat: ai în mai mare măsură răspunderea tezelor tale. Nu scrii despre lucruri petrecute „în negura“ vremurilor, ci despre evenimente la îndemînă, despre oameni vii, despre conjuncturi infinit verificabile.

Ideea că Occidentul îl folosea pe Coen Storck într-o amplă acţiune anti-Ceauşescu e o versiune juvenilă a teoriei conspiraţiei. Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit ca tot corpul diplomatic al reprezentanţelor vestice la Bucureşti să fie înregimentat în aceeaşi ofensivă. În realitate, cu excepţia ambasadorului olandez şi a celui britanic, ceilalţi erau cît se poate de disciplinaţi. Coen Storck şi Hugh Arbuthnot şi-au luat o libertate de manifestare interzisă, de regulă, ambasadorilor. Au făcut pe cont propriu şi pe risc propriu ceea ce au socotit de cuviinţă să facă în concordanţă cu propriile convingeri şi în beneficiul unor prieteni aflaţi în pericol. Articlierii noştri n-au făcut decît să preia retorica rapoartelor de securitate care, iritate de iniţiativele celor doi, le alcătuiau portrete de instigatori la nesupunere, „elemente antiromâneşti“, agenţi ai serviciilor străine. Că ei livrau informaţii despre ce se întîmpla în România, că treceau peste graniţă texte de protest şi preveneau asupra pericolelor la care se expuneau cei cîţiva contestatari autohtoni e adevărat. Da, Occidentul era în război („rece“, dar cu momente tot mai „febrile“) cu „lagărul socialist“. Da, voia să puncteze în acest război şi da, încerca să prevină încălcări flagrante ale drepturilor omului. Dar asta e spre lauda lui. Dacă oameni ca Radu Filipescu, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Doina Cornea, Mircea Dinescu sau semnatarii scrisorii „celor şase“ n-au fost evacuaţi fizic e pentru că presa şi guvernele străine au vociferat. Ceauşescu nu voia să treacă drept un dictator abuziv, spera să capete premiul Nobel pentru pace şi, cînd ordona arestări politice, le ambala în arestări de drept comun. Mai exista şi soluţia expulzării din ţară (cazul Paul Goma). Dacă însă „vinovatul“ era prea discret, dacă nu se afla la timp despre persecuţia lui, asasinatul era la îndemînă (cazul Gheorghe Ursu). Prin urmare, cei doi ambasadori şi, împreună cu ei, cei cîţiva jurnalişti occidentali care au riscat să pătrundă pe teritoriul minat al patriei noastre socialiste (unii dintre ei alegîndu-se cu bătăi zdravene) au salvat vieţi omeneşti. E o inutilă măgărie să-i transformi în intriganţi plătiţi împotriva ţărişoarei.

Cît despre cei cîţiva, printre care mă prenumăr, care s-au încăpăţînat să rămînă în contact cu prietenii apuseni în ciuda avertismentelor severe ale oficialităţilor, am făcut-o asumînd consecinţe drastice: poliţie la poartă 24 de ore din 24, destituire din slujbă, evacuare forţată din Bucureşti sau din locuinţa personală. Cum să nu mă înfurie cînd o mînă de băieţei fuduli vin să-mi explice ce-am trăit şi să facă din mine şi din alţii unelte şmechere sau idioate ale unei mari maşinării capitalisto-moscovite. Comică – dacă n-ar fi pur şi simplu nătîngă – rămîne, între altele, ideea că Dinescu lucra acoperit pentru forţele oculte ruseşti. Dacă aş fi tartorul unor astfel de „forţe“, tocmai de inşi ca Dinescu m-aş teme mai abitir. Dinescu pe post de James Bond? A se slăbi…